CORNEL PAIU: Dar cele mai distincte voci poetice din literatura română, creatoare de şcoală, deschizătoare de drumuri?

LUCIAN STROCHI: Întrebarea e perfidă, întrucât nu întotdeauna cele mai „distincte voci poetice” sunt şi „creatoare de şcoală” şi mai ales „deschizătoare de drumuri”. Unificând însă întrebarea – despicată ca o limbă de balaur – îi voi reţine pe: Ion Heliade Rădulescu, primul poet român cosmic, creator de direcţii; Alecsandri, cel care scrie primele pasteluri, dar şi deschide primele „drumuri”, „pârtii” în poezia română, valorificând doina, balada, blestemul, poemul epic; Coşbuc, cel care realizează  prima monografie spirituală a satului românesc; Arghezi, cel care valorifică sublim valenţele urâtului, dar şi cel care ne dă tulburătorii săi psalmi; Blaga, un poet total, cu care s-ar putea mândri orice literatură mare a lumii; Bacovia, cel care a esenţializat cuvântul, făcându-l, din literă, sunet şi culoare; Barbu, un poet nepereche, tulbure ca o mlaştină balcanică şi limpede ca un cristal de cuarţ; Nichita Stănescu, cel care descoperă necuvântul;  Marin Sorescu, poetul care ne face mai inteligenţi, aproape fără voia noastră; Adrian Păunescu, vultur român plutind peste stadioane, tunet unic şi poet solar; Ion Gheorghe, cel care reabilitează piatra şi ţăranul, istoria şi cuvântul; Ioan Alexandru, poet orfic, unul dintre cei mai mari poeţi metafizici din lume; Leonid Dimov, poet uriaş, cu adevărat inimitabil; Radu Stanca, cel care redescoperă baladescul şi îl proiectează aproape solar; Radu Gyr, o voce tragică, pură, nepământeană…