Cel puţin cinci calităţi ale autorului reţin atenţia. În primul rând inteligenţa. Această inteligenţă îl face pe Alexandru Mihăilă să evite pericolul jurnalismului, printr-un procedeu foarte simplu: personajul principal, protagonistul, Costin Vuza este… ziarist. Acest lucru îi permite să folosească orice limbaj, inclusiv pe cel jurnalistic, fără probleme. La fel, Costin Vuza poate deveni un personaj picaresc, traversând toate mediile (în calitate de ziarist de război, e prezent pe toate fronturile, aflat în misiune). În roman mai sunt prezenţi şi alţi ziarişti, Vladimir în primul rând, dar şi Valentin Soroceanu, Marcela, chiar Augusta Mateescu etc.

A doua dovadă de inteligenţă artistică: autorul e conştient că nu poate reuşi (stilistic vorbind) pe spaţii foarte ample şi atunci îşi fragmentează convingător romanul, asigurându-i şi un remarcabil dinamism.

Alexandru Mihăilă are şi o altă calitate, mai rară decât se crede: o ureche muzicală perfectă, un auz ieşit din comun. Îşi asigură admirabil oralitatea discursului, cu diferenţe dialectale clare. (Un român nu va folosi niciodată apelativul de „bunel” pentru „bunic”, va folosi rar sau deloc pe „va să zică”, va evita unele diminutive pe care le folosesc din plin moldovenii de peste Prut etc..)

A treia calitate: limbajul pare realist, dar e înşelător, fiind în realitate în multe cazuri metaforizat, analogic: „În depărtări, catarge cuprinse de flăcări se prăbuşesc în valuri de scântei, închipuind la marginile nopţii o uriaşă inimă roşie, care încă mai pulsează într-o prelungă şi dureroasă agonie. Catarg după catarg, val după val. Apoi se deschide o gură imensă de foc, căscată ca un hău sub oglinda neagră a cerului, lăsând vederii o vatră de jăratec, ce se întinde cu repeziciune biruind întunericul”. (p.11)

A patra calitate: Alexandru Mihăilă este un maestru al dialogului. Dialogul, scurt, direct, nervos (suntem în plin bombardament) este potenţat de o rugăciune, de limbajul bisericesc, ce contrapunctează celălalt limbaj: „Nu mă lăsa Doamne Dumnezeul meu, nu Te îndepărta de la mine; Ia aminte spre ajutorul meu, Doamne al mântuirii mele”; Doamne, milostiveşte-Te spre noi şi ne binecuvântează, luminează faţa Ta spre noi şi ne miluieşte!” (p.12).

Apocalipsa e bine surprinsă, autorul biciuind fraza, retezând propoziţiile, cuvintele, totul fiind imagine multicolore, dar de iad, între aglomerare şi enumerare aproape imposibilă: „Şi, apoi, secunde, minute, zeci de minute, mereu şi mereu foc, pucioasă, catran, flăcări galbene, deschizându-se pe cer ca florile de bostan, o feerie nebună şi blestemată a iadului, jocuri diavoleşti de flăcări albastre şi pure ca de alcool, scântei roşiatice, fum negru ca o coadă uriaşă de balaur, vârcolaci de sidef, strigăte, plânsete, blesteme, antiaeriana în faţă, la stânga, lângă noi, pretutindeni”. (p.19). Acest limbaj e contrapunctat de sloganuri, lozinci, cuvinte mnemotehnice, idiotisme, exaltări: „Sufletul nostru Kosovo, apropiata izbândă, moarte agresorilor, F-117 Stealth –o minciună prăbuşită din văzduh, pământul sfânt al patriei, proteste internaţionale, solidaritate! Dacă pierdem Kosmetul, pierdem Serbia, R.F.Yugoslavia şi libertatea noastră, care este un lucru sacru pentru orice cetăţean. Serbia până la stele!” (p.22).

Tonul poate deveni violent, ultimativ: „Sunteţi jurnalist şi o să înţelegeţi: duceţi-vă în Voivodina, vă ajut eu să ajungeţi la Novisad, şi explicaţi-le românilor de acolo că bombardarea lor este legitimă şi necesară! Spuneţi-le că Bucureştiul susţine şi aprobă crima săvârşită asupra lor!” (p.25).

Sunt şi scene aparent parazitare faţă de fluenţa  şi desfăşurarea generală a discursului, dar ele sunt veridice, surprinzând o situaţie scăpate de sub control, lumea interlopă punând stăpânire pe baruri, de traficul cu droguri, pe reţelele de prostituţie. Iată o scenă, cred, semnificativă: „De asta ţi s-a înroşit chelia? Se miră perfid Vladimir şi imediat îi plesneşte o stângă răsunătoare, stârnind entuziasmul zgomotos al unor beţivi de la mesele vecine. Cu buza însângerată, nespus de uimit că lui i se poate întâmpla aşa ceva, cheliosul emite un muget de fiară, agitând pumnul încleştat pe mânerul cuţitului: – Te ucid, îţi scot maţele! Vă omor pe toţi!” (p.29).

Atunci când se impune, limbajul devine salonard, dar la fel de trivial, de violent, cu o ironie care arde mai tare decât o lovitură de bici: „…cu vizitele nesuferite şi unsuroase ale posesorilor de neam prost, îmbogăţiţi în anii din urmă pe ruina nobililor moldoveni şi ridicaţi la boierii direct din mojici birnici de către Vodă Sturdza, cu ciocoiaşi obraznici, care-o doreau cu neruşinare, ştiind şi că o pot avea, aflând că moşia părinţilor ei era apăsată de două rânduri de ipoteci. Pe aceştia din urmă, îi voia însemnaţi cu fierul roşu cape vite, ferecaţi la gros, nimiciţi până la unul! Iar pe cucoanele trufaşe, pline de ifose şi ţâfne, care-şi strâmbau gura cu dispreţ când le era prezentată, („Permettez-moi de vous présenter mademoiselle Smarando Comanesco.” Mademoiselle Ghyka-Comenesco?” „Oh, non, seulement Comanesco.”), le-ar izgoni la mănăstire.” (p.77).

Această capacitate de mimetism lingvistic, de aderare la o realitate mereu glisantă,  mi se pare cea mai mare calitate a cărţii şi implicit a autorului.

Iată un adevărat pamflet oral, îndreptat împotriva lui Vodă Sturdza: „Uşor de spus, domnule, dar iată că au trecut şapte ani, de când tiranul, în dispreţul opiniunii publice, îşi tălmăceşte într-un chip neruşinat prevederile Regulamentului Organic, călcând în picioare driturile cetăţeneşti în favorul interesului său particular. Şapte ani în care totul în Moldova a ajuns marfă de negustorie!  El, cel mai de seamă boier al ţării şi cel mai mare proprietar fură agoniseala văduvei şi îi dezbracă de straie pe orfani, în timp ce datoriile lui personale i-au fost achitate de obştea jidovească! Onoarea, virtutea, adevărul, onestitatea sunt târguite la taraba zarafului! Câte au mai rămas nevândute până acum? Măsurile administrative, rangurile boiereşti, slujbele de la Eforie, scaunele prezidenţilor de tribunal şi ale clerului, aceste şi multe altele sunt scoase demult la piaţă şi îşi aşteaptă cumpărătorii!” (p.94)

Adecvat, impresionant limbajul folosit de Mihăilă, atunci când îşi descrie „halucinaţiile”, amintind de Săptămâna nebunilor şi de Principele lui Eugen Barbu: „Era postul Crăciunului, nu se făceau atunci cununii, dar Todiraşcu văzu trecând pe uliţa din faţa casei sale caleaşca împodobită cu panglici şi betele, urmată de vornicei, arnăuţi şi prostime. Se buluceau după caleaşcă lepădăturile şi târfele bete din Feredei, calicii din Slătăust, milogii din bariera Păcurarilor şi din Rufeni. În faţa alaiului, alergau luminaţi de masalale nebunii scăpaţi de la Golia, umblând cu picioarele goale şi vinete prin omăt.” (p.146). Şi doar peste câteva rânduri: „Dar când mireasa s-a întors să-l privească pe Todiraşcu, dintre voalurile albe ca de lapte, s-a ivit o hârcă putrezită, sorbind puţina lumină a lumânărilor de nuntă prin golurile hidoase ale ochilor. Îndată voalurile au căzut putrede, dezvelind un schelet înfricoşător, cum nu mai văzuse Todiraşcu decât la dezgropăminte.”

Războiul din Transnistria e văzut cu ochi necruţător, analiza istorică e impecabilă, limbajul politic, de război, jurnalistic e mulat pe o realitate tragică: „Ruşii, jurnalistule! Suntem în război cu Federaţia Rusă, orb e cine nu vede. Ruşii au adus cazacii de pe Don, au scos criminalii din puşcării şi i-au trimis la luptă. Separatiştii smirnovişti au umplut satele noastre de peste Nistru de morţi. Au minat ogoare, livezi, cimitire, i-au împuşcat pe săteni, mame şi copii şi-au găsit moartea de mâna lor, au dat foc şi-au distrus locuinţe. Imperiul nu-şi dă sufletul uşor. La Tiraspol, Râbniţa, Tighina şi în alte localităţi, sovietele muncitoreşti au protestat împotriva introducerii alfabetului latin, a grafiei latine, a limbii române, a tricolorului. Auzi, sovietele muncitoreşti!   S-a supărat clasa muncitoare. Vezi doamne, sovietele hotărăsc! Dar în spate, sunt ruşii, mereu ruşii, întotdeauna ruşii! De la 1812, mereu e așa. Și dacă o să te uiți și mai atent, o să-l zărești rânjind, de dincolo de mormânt, pe Iosif Vissarionovici Stalin. Astăzi, respublica lui fantomatică a evadat din arestul istoriei. ”  (p.194).

Paginile din Jurnalul unei iubiri sunt suave, delicate, parfumate, cu frăgezimi de zambilă, dar și cu gust de cenușă. Începutul jurnalului conține in nuce întreaga poveste de dragoste: „Pe Augusta Mateescu am iubit-o cu toată puterea ființei mele – într-o adorație înaltă și sacră – cu nemăsurată duioșie, devotament și pasiune clocotitoare. I-am iubit ochii, mâinile, pașii cu care venea la întâlnire, poeziile, picturile, lucrurile de care le atingea – sfințindu-le – cuvintele rostite cu vocea ușor nazalizată, surâsul, zâmbetul îngeresc, părul castaniu coborât în cascade peste umăr, întreaga ei făptură aflată în sărbătoarea celor 20 ani. I-am iubit visurile ei de față, mirările, amintirile, dorințele, talentul. I-am iubit gândurile. Am iubit-o într-un șuvoi de lumină la început, iar după ce urâtul și-a făcut loc în viața noastră, am iubit-o cu patimă crudă, rea și întunecată, cu deznădejde, teamă și furie. Am iubit-o cu ură! ” (p.206).

Roman polifonic, Sărută-mă, singurătate a preluat admirabil lecția lui Dostoievski privitoare la polifonia vocilor și anume că vocea auctorială nu trebuie să fie întotdeauna cea mai puternică voce din roman.

Ca într-un ceasornic cu figurine, apar mereu în prim plan  pentru a marca o altă oră, alte personaje, alte voci, mai puternice, acoperind aparent sau definitiv vocea naratorului.

Dacă am fi nedrepți, am putea considera romanul o suită de iubiri eșuate.

Există însă un personaj, absent parcă în roman, dar care apare exact atunci când trebuie, în incipit și în final: Rozy, prostituată, mărginită, înspăimântată, sughițând de spaimă, fata de la etajul 4, isterică, păpușă dezarticulată, făcând pe ea de spaimă, dar fizic reușită (în incipit).

În final însă, prin iubire, Rozy devine Rozalba, adică un alt personaj: hieratic, demn de a urca printre sfinte și mucenițe, prințesa.

Îi doresc cărții, acum, la o a treia ediție, să aibă destinul fast pe care îl merită.

Lucian STROCHI