Iubirea ta mă pierde, mă sufocă, ¹
E tot ce apărarea mea invocă; ²
Intrăm din nou într-o adolescenţă,³
În ritmuri ancestrale, în cadenţă. ⁴
Eşti pentru mine, clară sinecdocă,⁵
Apropiată astfel de esenţă, ⁶
Sufletul tău intrat în penitenţă⁷
Nu vrea acum vreo clipă echivocă.⁸

Ajunsem astfel astăzi la scadenţă.⁹
Într-o toamnă de foc, târzie, barocă.¹⁰
Uitasem de orice gând sau prudenţă,¹¹
Pentru iubirea noastră reciprocă.¹²
Nu-i cer de-aceea cerului clemenţă;¹³
Ce-mi cer acum, nici timpul nu revocă.¹⁴
Iubirea ta mă pierde, mă sufocă¹⁵…

Lucian Strochi

Ancada iubirii în toamnă barocă  

¹ Iubirea ta mă pierde, mă sufocă, – şi în această ancadă iubirea e contradictorie: când absentă, când sufocantă. Iniţiativa trece de partea iubitei; cel „speriat” este iubitul, fie pentru că nu a mai cunoscut dragostea, fie pentru că nou pentru el este acest tip de dragoste, în care el este cel dominat; e ca un dans în care el nu mai conduce, ci este condus.

²E tot ce apărarea mea invocă;  – singura strategie de moment este recunoaşterea acestei agresiuni şi condamnarea ei prin părăsirea timpului prezent.

³Intrăm din nou într-o adolescenţă, – ambiguitate: fie cei doi plonjează, prin analepse, într-un trecut fericit, împreună, fie că adolescenţa înseamnă o iubire încă necunoscută, aflată la primii fiori.

⁴ În ritmuri ancestrale, în cadenţă. –ambiguitate: nu ştim dacă e vorba de un act de iubire care se consumă sau s-a consumat cândva (prin strămoşi), fie e vorba de definirea iubirii ca fiind o intrare în ritm.

⁵ Eşti pentru mine, clară sinecdocă, – o evadare din iubire este şi descrierea iubitei, un răgaz nu ştim cât de lung. Sinecdoca se referă la faptul că aproape niciodată nu cunoaştem şi nu iubim un obiect în integralitatea sa, ci doar printr-o parte sau o calitate: ochi, zâmbet, frunte, mână pentru întreaga fiinţă a iubitei. Eminescu merge mai departe şi spune: „ochiul tău iubit”. Poate fi vorba şi de un nucleu de condensare, de fixare cu intensitate maximă a unui lucru drag. Partea ţine loc de întreg. Încercarea e inedită, aici fiind definite atât partea, cât şi întregul.

⁶ Apropiată astfel de esenţă, – esenţa presupune o concentrare a substanţei. Recunoaştem crinul prin parfum –de exemplu, fără a vedea obiectul.

⁷ Sufletul tău intrat în penitenţă – din nou un joc al închiderilor/deschiderilor. Prin penitenţă înţelegem o pedeapsă pe care şi-o impune cineva sau pe care o dă preotul pentru iertarea păcatelor; dar, surprinzător, şi iubirea este o penitenţă, întrucât înseamnă excludere, viaţă aspră, o retragere dintr-un registru diurn, cotidian, comun.

⁸ Nu vrea acum vreo clipă echivocă. – iubirea cere claritate, certitudine, e un mister care refuză misterul.

⁹Ajunsem astfel astăzi la scadenţă.  – prezentul devine atotputernic, iubirea dă un ultimatum, nu acceptă nici retrageri, nici evadări.

¹⁰ Într-o toamnă de foc, târzie, barocă. – toamna e anotimpul dragostei, poate şi pentru că e sezonul fructului, evidenţiind acum rodul şi rolul iubirii. Barocul înseamnă măreţie, diversitate, complexitate, structuri arhitecturale complicate, pe care natura prin copaci o poate oferi. Barocul nu inspiră numai calm. Cândva spuneam: „Barocul e un clasic călcat pe bătătură”.

¹¹Uitasem de orice gând sau prudenţă, –  acest vers anulează tot ce s-a spus până acum. Verbul a uita – negativ în esenţă, prin sens, devine un verb activ, pozitiv, pentru că restricţia priveşte negativul: gândul, ezitarea, prudenţa.

¹²Pentru iubirea noastră reciprocă.  – pentru a fi deplină, iubirea trebuie să fie reciprocă, o relaţie biunivocă. E vorba de certitudini, de o iubire liber-consimţită.

¹³Nu-i cer de-aceea cerului clemenţă;  – distihul este orgolios: iubitul crede că, odată cucerită iubita, ce părea o inexpugnabilă cetate, nimeni nu mai are drept sau autoritate asupra sa ca individ. Joc de cuvinte între verbul a cere –cer şi substantivul cer. Această insolită repetiţie amplifică afirmaţia, chiar dacă ea pare negativă.

¹⁴Ce-mi cer acum, nici timpul nu revocă. – ambiguitate. Nu ştim cu precizie ce îşi cere iubitul: fidelitate, viaţă lungă alături de iubită, o iubire veşnică, copii-care să-l prelungească în eternitate? Un lucru este cert. Iubirea sa este una împlinită, chiar dacă primul vers (şi monostihul) păreau să contrazică această posibilitate.

¹⁵Iubirea ta mă pierde, mă sufocă…  – acest vers se pretează şi la alte interpretări. Dacă acceptăm pentru mă sufocă ideea că e vorba de o hiperbolă augmentativă, obţinută tocmai de bucuria de a fi iubit, atunci şi prima parte a afirmaţiei poate fi valabilă: iubirea ta mă pierde pentru lumea comună, pentru existenţa cotidiană.