CORNEL PAIU: Critic literar, critic de artă, dar…, cel puţin ocazional, aţi fost sau, poate, sunteţi şi critic dramatic?

LUCIAN STROCHI: Da. Dar ocazional. Spectacolul de teatru, am mai spus-o, are prea multe „trădări”. E altceva decât un text care să se preteze la o analiză obiectivă rece, definitivă. Spectacolul de teatru este fulgurant, unic de fiecare dată şi prin urmare greu de prins într-o formulă convingătoare. Despre piesa O scrisoare pierdută pot scrie oricând; despre un spectacol cu O scrisoare pierdută numai dacă e vorba de ceva care să mă oblige să fac acest lucru.

CORNEL PAIU: Aţi fost vreodată „arestat”? Aţi experimentat sentimentul „lipsirii de libertate”, în vreun context al vieţii dvs.? Nu mă refer, strict, la anularea voinţei…, deşi la aceasta, în primul rând…

LUCIAN STROCHI: La propriu, o singură dată. Nu aveam buletinul la mine. Îmi aşteptam în faţa unui bloc din Drumul Taberei, o colegă, să pornim împreună, eroic, la muncile agricole. M-a oprit o patrulă. Am fost dus la miliţie, pentru „identificare”. Am stat câteva ore, fără să se întâmple nimic. Când le-am cerut o adeverinţă pentru că lipseam, ca student, de la strânsul recoltei de porumb, mi-au dat drumul imediat. Timpul mă arestează mereu. Uneori şi spaţiul. Apoi obligaţiile cotidiene. Încă nu am învăţat să spun nu.