Cornel PAIU în dialog cu Lucian STROCHI – 8 aprilie 2016 (15)

dialog-24-mai-dimineataCORNEL PAIU: Ce reprezintă pentru scriitor/ artist/ creator libertatea, starea de libertate, trăirea în libertate? După cum vedeţi, vă adresez o întrebare, puţin mai generală, desigur, în directă conexiune cu altele!

LUCIAN STROCHI: Libertate înseamnă, alături de timp şi spaţiu, un „apriorism” al omului. Omul poate supravieţui fără mâncare, fără apă, dar fără liberate şi aer, nu. Pentru un scriitor, libertatea este esenţială. Pur şi simplu nu-mi pot imagina o operă care să nu fie gândită, scrisă, trăită în libertate. Dar e o diferenţă între un scriitor şi un om comun. Un scriitor e liber chiar dacă e încătuşat. Pentru că scriitorul trăieşte în două lumi, dintre care una aparţine imaginarului. Iar imaginarul nu poate fi decât liber.

CORNEL PAIU: Ce-mi mai puteţi spune/ dezvălui despre familia dvs.? Ceva inedit, ceva care vă vine acum în minte, poate pentru prima oară?

LUCIAN STROCHI: Există cred în fiecare familie, legende. Nici în familia mea legendele nu au murit. Bunicul din partea tatei trăieşte în mine, eu având despre el imaginea unui personaj fascinant, pe jumătate funcţionar, notar, pe jumătate haiduc, un om de o forţă herculeană, care a rămas, în mintea şi inima oamenilor contemporani lui, prin cel puţin trei întâmplări: cea când a oprit un butoi de vin pe care-l manevrau cu răngi câţiva oamenii pe un plan înclinat şi l-au scăpat, când a fost atacat de rău-făcătorii care îi vroiau banii, (nu erau banii lui, ci ai comunei),  l-au atacat din patru părţi şi el s-a apărat, ucigând doi dintre ei, ceilalţi scăpând cu fuga; a rămas în zăpadă o noapte întreagă, acoperit şi pe faţă cu brumă (era în noiembrie); abia spre dimineaţă l-au găsit oamenii şi l-au dus acasă. A scăpat atunci. A murit ca un erou, salvând de la înec oameni la o inundaţie, a murit însă cu o femeie străină şi cu un copil în braţe. S-a prăbuşit peste ei un zid. Dar cea mai frumoasă imagine a sa o am în legătură cu cererea în căsătorie a bunicii. Bunica, o fetişcană, stătea în cerdac şi bunicul a trecut pe stradă. A văzut-o, s-a dus la tatăl fetei şi a cerut-o în căsătorie. Intimidat, bunicul avea peste doi metri, era deci o cruce de voinic, tatăl fetei i-a răspuns, şovăind: „Dacă poţi, atunci ia-o…” Şi bunicul a luat-o, porumbel alb şi speriat, ducând-o până la cal pe o singură palmă.  Am întrebat-o pe bunica ce a simţit atunci şi ea mi-a răspuns zâmbit: „Teamă şi mândrie.” Bunica paternă mi-e cea mai dragă fiinţă: ei în datorez aproape totul din ce sunt, din punct de vedere intelectual. Mama era blondă, nostimă, lirică, bună povestitoare. Tata, mult mai taciturn, arzându-şi iubirile în taină, ca o lumânare fără flacără; Gugu (Gheorghe) fratele mijlociu al tatălui, excelent şahist şi matematician, mort pe front, la trei zile după terminarea războiului;  Victor, fratele tatălui – cel arestat ca spion român, dus într-un drum al groazei spre Siberia. Din două sute de oameni au ajuns la „destinaţie” trei şi  comandantul lagărului, uimit şi încurcat, le-a dat drumul, pentru că ei trebuiau să fie morţi, şi el nu avea ordine ce să facă cu viii.  Larissa, mătuşa mea, singura fată şi care a ajuns profesoară de română la Iulia Hasdeu în Bucureşti; Cora, fiica ei şi verişoara mea, cea care mi-a fost şi naşă şi care a vrut să mă numesc aşa, Lucian, „ca pe poetul Lucian Blaga” şi toţi au cedat, deşi ea nu avea decât 11 ani (sau poate tocmai de aceea!). Din partea mamei, bunica Evdochia, om de mare amplitudine şi rectitudine morală, care a înfruntat o căpităneasă sovietică care îi băgase în casa ei un stol de gâşte „rechiziţionate” şi atunci Evdochia a întrebat-o dacă acasă la ea aşa face, adică stă cu gâştele în odaie. Pentru asta a plătit scump, culegând vreo cincisprezece ani bumbac în Asia Mică; Maria,  mătuşa din partea mamei, care mă iubea mult, vrând chiar să facă un schimb cu mama, adică să-i dea ei pe Veronica, vara mea, cu care semănam de parcă eram fraţi gemeni şi eu să fiu fiul ei iubit (nu ştiu dacă propunerea a fost în glumă, dar se pare că a fost reală); Nona, vara mea cu care am petrecut clipe minunate împreună. Şi în sfârşit soţia mea, Dana-Anca cu care îmi împart timpul, spaţiul, bucuriile şi necazurile şi cu care am sărbătorit pe 7 aprilie2016  43 de ani de căsătorie. Ei îi sunt dedicate cele mai importante cărţi ale mele… Despre alte rude, poate altă dată.