Şi ce tineri suntem astăzi amândoi,¹
Mângâiaţi de-aceleaşi, provensale ploi,²
Ca două versuri,³ dintr-un subtil gazel,⁴
Ca prinţii slăviţi, din vechi, burgund castel.⁵
O singură floare-aceleaşi petale,⁶
Aceleaşi drum⁷, aceleaşi călăuze,⁸ 
Acelaşi gust, dulce, amar, pe buze, ⁹
Şi aceleaşi fascinante cristale.¹⁰

Ce visuri ciudate ne-ar fi, blând, cernut,¹¹
Ce vers ciudat,¹² cântec fără cuvinte,¹³
Ne-a plăsmuit acelaşi gând¹⁴, rut¹⁵ şi lut,¹⁶
Aceeaşi patimă-albastră¹⁷, fierbinte.¹⁸
Rămânem ca vrăjiţi¹⁹ de-un tandru cântec,²⁰
Silabe clare²¹, de străvechi descântec.²²
Silabe clare, de străvechi descântec…

Lucian Strochi

 

ANCADA TINERILOR ÎNDRĂGOSTIŢI
care au adormit
în silabele unui vers

Şi ce tineri suntem astăzi amândoi,¹  – iubirea se asociază cu idee de tinereţe, poate şi pentru faptul că tinereţea e o vârstă capricioasă, care are nevoie de „stabilizare”. Pe un alt plan, tinereţea, prin vigoarea ei, pare cea mai aptă pentru a asigura perpetuarea speciei.

Mângâiaţi de-aceleaşi, provensale ploi,²  – provensale ploi – o notă de ironie: Provence este cea mai sudică regiune a Franţei. Într-o altă interpretare: aluzie la „provinciale”. Provence e o regiune magnifică, având câteva oraşe romantice, în care iubirea se simte la ea acasă: Marsilia, Nisa, Toulon, Aix-en-Provence, Avignon, Arles şi Orange. Aluzie şi la limba provensală, în care s-au scris admirabile poezii de dragoste (langue dˊoc).

Ca două versuri³, – iubirea presupune ideea de doi: doi îndrăgostiţi, două versuri.

dintr-un subtil gazel,⁴ – gazelul e scris în distihuri, monorima din primul distih repetându-se în al doilea vers din toate celelalte distihuri. Gazelul este o poezie subtilă, întrucât, după rimă, urmează radiful –un cuvânt sau un grup de cuvinte care se repetă. Ultimul distih conţine takhallosul, adică pseudonimul poetului. Gazelul nu e poezie de dragoste, dar fiind şi o poezie a emoţiilor, poate deveni şi un cânt al dragostei. În acest caz takhallosul ar conţine numele sau pseudonimul îndrăgostiţilor.

Ca prinţii slăviţi, din vechi, burgund castel.⁵– nota de ironie din primul vers se păstrează, Normandia are mai multe mănăstiri, dar foarte puţine castele, dintre care cele mai cunoscute sunt palatul ducilor de Burgundia din Dijon, Chateau de Pommard, Chateau dˊAncy, castelul Rocheport.  Ironia se referă şi la faptul că Maria de Burgundia nu era născută de fapt în Burgundia.

O singură floare-aceleaşi petale,⁶– tonul catrenului este ambiguu: constatativ, sapienţial, amar, melancolic, ironic. Este indusă însă pe lângă ideea de schemă, de şablon, de  invariabilă şi ideea de continuitate, de androginism şi chiar de fruct.

Aceleaşi drum⁷, – dragostea are un acelaşi drum, cu aceleaşi repere, halte, încrucişări, drumul ei, oarecum imprevizibil, e totuşi nou pentru parteneri.

aceleaşi călăuze,⁸    – adică naşi, rude, socri, soacre, cuscri, o întreagă instituţie care sprijină, călăuzesc o nouă căsătorie.

Acelaşi gust, dulce, amar, pe buze, ⁹ –dragostea cunoaşte, în general şi în particular, în imediat şi în absolut, aceleaşi date, sentimente, gusturi, percepţii.

Şi aceleaşi fascinante cristale.¹⁰– fascinaţia pe care ţi-o dă perfecţiune, dar şi formulele prestabilite, îngheţate, cristalizate.

Ce visuri ciudate ne-ar fi, blând, cernut,¹¹–tatonările din primele două catrene, ironia, ca soluţie pentru teama de nou, de neprevăzut, se topesc atunci când se intră în visul dragostei. Iubirea pare într-adevăr un vis ciudat, pentru că e vorba de o nouă lume care se descoperă, de o lume cu alte legi şi sentimente decât cea de până atunci. Îndrăgostiţii descoperă un continent nou, un ocean imens, cel al visului, un alt tărâm.

Ce vers ciudat,¹² – versul este cel care ritmează mişcările îndrăgostiţilor, prin ritmul său egal, precis, de metronom.

cântec fără cuvinte,¹³ –ambiguitate: nu ştim dacă versul ciudat e un cântec fără cuvinte sau iubirea este un asemenea cântec mut, îndrăgostiţii trăind starea de încântare, nu şi glasul ei.

Ne-a plăsmuit acelaşi gând¹⁴, – deja iubirea este o certitudine, are o istorie, vocea auctorială este cea care vorbeşte neutral, constatativ, permiţând o enumerare logică, ontologică şi gnoseologică, inversă, de la gând la lut.

rut¹⁵ –iubirea trebuie să treacă şi printr-un stadiu „fizic”, prin iubire trupească. Aluzie poate şi la Rut, personaj biblic.

şi lut,¹⁶ –aluzie la existenţa noastră terestră, dar şi la primii oameni, Adam şi Eva, cuplul primordial, bărbatul şi femeia, cei care trăiesc prima poveste de dragoste. Iubirea are capacitatea de a trezi inertul, lutul, şi de a-l plasa pe o dimensiune cosmică.

Aceeaşi patimă-albastră¹⁷, – alături de roşu şi de verde, albastrul e o culoare fundamentală, primară. Totuşi, albastrul are câteva caracteristici unice: este cea mai adâncă culoare, privirea pătrunzând prin el fără cel mai mic efort, fără a întâlni vreun obstacol, prin urmare  albastrul e culoarea naturii atunci când e alcătuită din transparenţe, vid al aerului, apei, al cristalului, al diamantului. Este o culoare rece, pură, calmează, linişteşte. Este culoarea reveriei, a Absolutului (v. floare albastră). Profunzimea albastrului are o gravitate supraterestră (albastrul sideral), solemnă. Este , alături de alb , culoarea Sfintei Fecioare. Heraldic, este a doua culoare, ca importanţă, după roşu. Albastrul este culoarea Înţelepciunii transcendente, alui Vairochana (în budismul tibetan). Lumina albastră poate fi orbitoare, dar ea este cea care deschide drumul spre Eliberare, spre Marea Linişte, spre Nirvana. Albastrul se luptă cu galbenul pentru a obţine albul (rufele îngălbenite sunt albite cu albăstreală).

fierbinte.¹⁸ – fierbinte se leagă oximoronic de albastru. Dacă albastrul scade tensiunea arterială, fierbintele (roşul) face ca aceasta să crească. Albastrul se interpune între patimă şi fierbinte evitând pleonasmul.

Rămânem ca vrăjiţi¹⁹– după radiografia iubirii din precedentul catren, distihul reintroduce taina, misterul, vraja.

 de-un tandru cântec,²⁰ –iubirea e un tandru cântec, este de fapt momentul când proza se transformă în poezie…

Silabe clare²¹, -…iar silaba în notă muzicală

de străvechi descântec.²²– taina, misterul vraja, versul, cântecul şi descântecul, sunt toate formele oraculare ale iubirii. Iubirea devine astfel şi pe planul existenţei, mnemotehnică.