CORNEL PAIU: Cum aţi gestionat dvs., în timp şi răstimp, acest spirit de competiţie, care sunt sigur că nu v-a lipsit şi nu vă lipseşte nici în prezent?

LUCIAN STROCHI: Eram băiat şi, în orice societate închisă, cum este cea a cercului copilăriei, trebuie să existe un lider. Prin urmare, am împărţit pumni şi picioare în stânga şi în dreapta pentru a învinge, pentru a mă impune. Când mi-am dat seama că nu pot fi cel mai tare (fizic), mi-am pus capul la contribuţie. Uneori m-am retras, dar nu am renunţat niciodată. Nu puteam să fiu cel mai bun la toate sporturile; aşadar le-am ales pe acelea unde puteam să fiu eu învingătorul: atletism, fotbal, şah. Vara, când mă duceam la Fruntişeni, o comună de lângă Bârlad, mă înfruntam în luptă „dreaptă”, voinicească, o trântă neaoşă, cu trei veri vitregi deodată. Utilizam inconştient, fără să fiu instruit anume de către cineva, elemente din judo, din alte sporturi asiatice, folosindu-mi bine picioarele, braţele. Îi puneam la pământ, dar nu renunţau nici ei la luptă, aşa că a doua zi o luam de la capăt. L-am învins şi pe celebrul Toader, un copil din vecini, atât de rău că avea privirile încrucişate, cel care dădea în toţi cu pietre de după gard. L-am prins pe când nu se aştepta şi l-am bătut bine, cucerind respectul tuturor băieţilor de pe uliţele Fruntişeniului. Dar spiritul de competiţie se manifesta la mine îndeosebi în inventică, în imaginar. Nu-mi rezista nimeni, aşa că am avut întotdeauna destui prieteni şi opozanţi. Împreună cu Virgil Popovici şi cu Lucian Crişan, eram o echipă de „vizionari”, care făceam toate prostiile, tot ce ne trecea prin cap. Spiritul de competiţie se ivea dintr-o nevoie aproape organică de a şti mai multe, de a afla cât mai multe din secretele naturii. Unele din aceste întâmplări le-am povestit în romanul Funia de nisip; altele, uşor prelucrate şi adaptate  în unele povestiri din Integrala prozei scurte (vreo 12 povestiri, cred).