CORNEL PAIU: Pe ce anume, primordial, se întemeiază spiritul de competiţie?

LUCIAN STROCHI: Pe dorinţa de depăşire şi de autodepăşire. La început te întreci cu cei din jurul tău, cu băieţi şi fete. De obicei cu băieţii la sport şi cu fetele la învăţătură. Întotdeauna mi-am propus să fiu primul, să iau întotdeauna nota maximă, nota zece.      N-am reuşit, fireşte, de fiecare dată, dar nu m-am gândit vreodată de la început să ies pe locul doi. Ţin minte o întâmplare pe jumătate amuzantă. De 1 iunie se organizau întreceri sportive între copii. Am participat la concursul de trotinete. Organizatorul concursului a făcut un mic instructaj. „Alergaţi până la linia aceea albă!” Zis şi făcut: am pedalat puternic, rapid, m-am detaşat de ceilalţi cu aproape zece metri (cursa era de o sută de metri), am ajuns la linia albă şi m-am oprit în faţa ei, având grijă să nu o calc. Tata, de pe margine mă încuraja amarnic: „Hai!Hai!” Îi zâmbeam mulţumit, neînţelegându-i agitaţia: câştigasem şi mi părea firesc să primesc toate felicitările. Bineînţeles că ceilalţi concurenţi au trecut valvârtej pe lângă mine. Am fost certat de o organizatoare: „De ce nu ai trecut peste linie?!? Ai fi câştigat detaşat!” „Pentru că nenea acela a spus să alergăm până la linie, nu după linie!” Toţi erau încurcaţi. Aveam şi nu aveam dreptate. S-a propus să iau totuşi locul II. Atunci, la cei şapte ani neîmpliniţi, le-am dat un răspuns năucitor: „Ori am fost primul, ori nu. Dar nu am fost al doilea!”  Şi tot eu i-am scos din încurcătură: „Să mai alergăm o dată!” Cursa s-a reluat, am câştigat detaşat, cel de pe primul loc la prima întrecere, a venit acum pe locul doi. Organizatorii au vrut să ne dea fiecăruia premiul pentru primul loc. Adică un ex-aequo.   I-am lăsat lui premiul. Pe mine nu mă interesa valoarea materială, cu doar cea morală. Prietenul meu Lucian a spus că am fost un prost. Poate, dar eu m-am simţit atunci un învingător adevărat.