CORNEL PAIU: Are spiritul de competiţie rosturi practice?

LUCIAN STROCHI: Categoric! Aş spune chiar că ar trebui să ne întrebăm dacă are şi rosturi spirituale. Glumesc, desigur. Rosturile practice  înseamnă şi concursuri şi probe ale vieţii, lupta cu bolile, cu hidoşenia unora; rosturile spirituale se referă la competenţe şi performanţe, la cucerirea unor vârfuri spirituale, a unor idealuri.

CORNEL PAIU: Cum a influenţat spiritul de competiţie creaţia diferitelor generaţii de scriitori, artişti plastici, muzicieni şi, de ce nu, coregrafi?

LUCIAN STROCHI: Nu cred că un autor, atunci când îşi concepe o operă, se gândeşte la o competiţie cu ceilalţi confraţi. Prin urmare, cred că spectatorii, cititorii, privitorii, criticii inventează tot soiul de criterii de departajare între un autor sau altul, între o operă sau alta. Am crezut (poate că nu e aşa!) că opera îşi este suficientă sieşi, că nu intră în competiţie cu alte opere de acelaşi fel, sau cu alte opere ale aceluiaşi autor. Competiţia e inventată de cei care se cred obligaţi să facă ierarhii. Operele sunt monere şi monade. Ierarhiile sunt întotdeauna discutabile, chiar dacă criteriile de ierarhizare de detaşare par onorabile, bine articulate, cinstite. Istoria literaturii nu este numai o istorie a capodoperelor literare. Rebreanu a scris câteva capodopere, dar a scris şi „Amândoi” şi „Jar”. Chiar Eminescu a scris câteva texte care par scrise de un alt poet, minor desigur. Orice scriitor nu scrie doar capodopere. Mai mult, aproape inexplicabil, un autor poate manifesta un fenomen de cecitate, atunci când e vorba de a-şi evalua propria operă. Camil Petrescu era convins că cea mai bună piesă a sa este „Mioara”… Mateiu Caragiale părea a fi doar poetul „Pajerilor”, pentru ca în final să fie autorul inegalabilului poem-roman care este „Craii de Curte-Veche”. Revenind: nu cred că există un spirit de competiţie între artişti. Decât dacă s-ar organiza un concurs tematic, gen „Cea mai bună poezie dedicată vinului” sau „Cel mai frumos portret de femeie”. Cred că tot Călinescu avea dreptate atunci când afirma că nu crede în estetică, definită ca fiind o ştiinţă a frumosului. Ori frumosul nu are legi, fiind inefabil. Neexistând legi, nu există nici reguli. Neexistând reguli, nu există nici joc, nici competiţie.