CORNEL PAIU: Între voluntar şi involuntar este de presupus interpunerea, incizia competiţiei ca accident? Accident cu valoare estetică, desigur!

LUCIAN STROCHI: E frumos spus şi cred că e şi adevărat. Aş spune chiar că în artă accidentul are aproape întotdeauna valoare estetică.

CORNEL PAIU: În extensie, în plan lărgit, fără doar şi poate, spiritul de competiţie poate fi aplicat nu doar unor identităţi sau unor grupuri, ci unor identităţi naţionale. Care ar fi caracteristicile spiritului de competiţie în acest context? Să spunem, prin ce se caracterizează şi se personalizează spiritul de competiţie al unor popoare? Vă las dvs. libertatea de a alege la care popoare vă veţi referi.

LUCIAN STROCHI: Îţi voi răspunde direct şi indirect. Uneori ţările sunt definite prin metafore încăpătoare, atât de încăpătoare încât devin nedrepte: „Japonia e ţara soarelui – răsare”. Dar „Ţara soarelui răsare” ar putea fi şi oricare dintre ţările africane, mult mai însorite. Sau cu un alt sens, cine stabileşte de unde apare mai întâi soarele? Coreea e „Ţara dimineţilor liniştite” , dar cred că dimineţile sunt liniştite, poate chiar mai liniştite, în Canada, de pildă. Finlanda e „Ţara celor o mie de lacuri”. Dar în Finlanda sunt peste 40000 de lacuri, aşa că metafora e, într-un fel, negativă. Se pot face generalizări despre oricare ţară. Dar, aşa cum s-a spus, orice generalitate e riscantă, incompletă, riscantă şi… inutilă. La fel de riscante sunt şi trimiterile sinecdoctice. Olanda e „Ţara lalelelor”, dar şi

„Ţara morilor de vânt” şi „Ţara saboţilor” sau a „Pânzei de Olanda”. Prin urmare, Germania e „Ţara marşurilor”, a „berii”, a „crenvurştilor”, a „hamburgherilor”, „Ţara filozofilor”, dar şi „Ţara lui Lorelei”. Care e Germania adevărată? Desigur, germanii s-au străduit să aibă cea mai bună bere, de Oktoberfest berea curge râuri, dar cea mai bună bere e cea belgiană făcută în mănăstiri, sau berea cehească… Brazilia e „Ţara cafelei”, dar cea mai bună cafea poate fi cea italiană…  Referindu-ne strict la popoare: italienii par cei mai expansivi, cei care râd cel mai mult, dar n-am auzit de „umor italian”. În schimb „umorul englezesc” e celebru. Ruşii sunt religioşi, dar îi întrec oare pe arabi, pe musulmani? Fiecare popor încearcă să iasă în faţă, să se impună cu ceva în faţa celorlalţi. E o luptă acerbă, nu întotdeauna dreaptă, cinstită, corectă. Eu cred că un popor nu trebuie să mizeze pe un obiect sau altul, pe o mâncare sau alta, pe un renume dobândit la un moment dat. E riscant, derutant, poate nedrept. Sigur superficial.