Mesageri ai portului national. Familia regala a Romaniei (1)

Mesageri-ai-portului-national-Familia-regala-a-Romaniei-1Am în faţă o nouă şi impresionantă carte, editată de Clubul Colecţionarilor din Piatra-Neamţ probează activitatea entuziastă a unor oameni care îşi propun să nu treacă indiferenţi pe lângă marile evenimente ale neamului, care înţeleg cât de importantă este memoria culturală, istorică şi de imagine  a românilor. De această dată e vorba de o carte dublă, cu două subiecte care s-ar fi putut dezvolta independent, dat care prin cuvânt şi imagine se reunesc convingător: Mesageri ai portului naţional şi Familia regală a României. De fapt chiar titlul apare formulat astfel.

Cartea are desigur şi doi autori fizici, care reuşesc cu fiecare carte să-şi afirme profesionalismul, spiritul de  ştiinţific, simţul istoric, şi, de ce nu patriotismul lor real şi nu de faţadă sau de conjunctură. E vorba de doi ingineri, Constantin Paţilea şi Viorel Nicolau, reuniţi printr-o pasiune comună, filatelia, în special cartofilia, deşi ei uzează în argumentaţia lor pentru fiecare carte atât de întreguri poştale, cât şi de monede, medalii sau fotografii, alte obiecte legate de subiect.

Cartea impresionează printr-un patetism reţinut, nu din cauză că autorii nu sunt monarhişti, ci pentru că ei cred mai mult în forţa imaginii şi a documentului decât în exclamaţii retorice, implicite sau explicite.

Cartea apare oarecum aniversar, pentru că la 10 mai 2016 s-au împlinit 150 de la instalarea în România a domnitorului Carol I. Mai exact ar fi să sărbătorim 135 de regalitate, întrucât doar la 10 mai 1881 domnitorul Carol I devenea regele Carol I. Se cuvine să amintim câteva lucruri despre regii din dinastia de Hohenzollern. Familia dinastică a cuprins electori, conţi, prinţi, regi şi împăraţi ai Prusiei, Germaniei şi României. Erau şvabi la origine (din Schwabenlans, sudul Germaniei) dar îşi vor lua numele de la castelul Hohenzollern din vecinătatea Tübingenului, landul Baden-Wurttemberg). Au domnit ca regi în Prusia şi Germania din 1525 (Albert de Prusia (1525-1568) până la împăratul Germaniei Wilhelm II (1888-1918). Un lucru mai puţin ştiut este acela că regii României sunt prinţi de Hohenzollern: Carol I (principe al României 1866-1881, rege 1881-1914), Ferdinand I al  României  (1914-1927) Mihai I al României (1927-1930 şi 1940-1947) şi Carol II (1930-1940). Numele de Sigmaringen apare ataşat în 1579, când teritoriul comitatului Hehenzollern e divizat între fiii ultimului conte de Hohenzollern, Carol I (1512-1579) astfel: Eitel Frederick IV de Hohenzollern –Hechingen, Carolm II de Hohenzollern –Sigmaringen şi Christof de Hohenzollern –Haigerloch. Principii de Hohenzollern- Sigmaringen au condus un principat relativ modest din sud-vestul Germaniei.  Au rămas de religie catolici.

Carol I avea numele complet Karl Eitel Fridrich Zephyrinus Ludwig von Hohemzollern-Sigmaringen şi a fost un rege destul de controversat din cel puţin trei motive: ajungea domn în urma unui complot împotriva lui Alexandru Ioan Cuza, personaj iubit de oamenii simpli (Cuza a intrat chiar în legendele populare şi în două din scrierile lui Creangă), nu a reuşit o reformă agrară (răscoala din 1907 l-a făcut extrem de impopular) şi era considerat prea milităros, rece, prusac, necultivând mediile artistice şi scriitorii (aceştia nu au ezitat să-l încondeieze: „Ca rol e mare, mititelul”. În două rânduri, în 1870 (atunci era chiar să îşi piardă tronul!) şi în 1914 s-a arătat de partea germanilor, încheind cu Austria şi Germania un tratat secret de „cooperare” încă din 1883!. În acelaşi timp, Carol I a jucat un rol decisiv în obţinerea independenţei de stat a României, a industrializat şi modernizat statul Român, a dotat România cu multe instituţii specifice unui stat modern, a pus bazele dinastiei, a legat Dobrogea de restul ţării prin podul de la Cernavodă, a dat prima Constituţia  a ţării în 1866. Totuşi ţăranii îi spuneau hop – în – ţol  (pentru Hohenzollern) şi „nu îl iubeau prea tare”.

Un merit mai puţin ştiut e acela e că acest rege şi-a îndemnat soţia, Elisabeta de Neuwild, principesă de Wied (Carmen Sylva) să poarte portul popular românesc.

În legătură cu acest port popular purtat îndeosebi de femei, prinţese, regine, alteţe regale etc. există câteva explicaţii. Prima ar fi că de la 1848 asistăm la o resurecţie a folclorului, ca element de bază în definirea unei naţiuni. Dacă poeziile, baladele, doinele, basmele circulau şi nu trebuia făcut decât efortul de editare, costumul popular a trebuit să lupte cu trei duşmani redutabili: moda orientală, moda „bonjuriştilor”, cu hainele  lor „evropeneşti” sau „nemţeşti” şi cu haina militară. Costumul popular a învins primii doi adversari şi a coabitat cu al treilea, uniforma militară fiind preferata bărbaţilor şi a femeilor.

A doua explicaţie: costumul popular este mult mai…popular decât cel fanariot. Nu este încărcat şi greu de giuvaeruri de aur sau argint, de pietre preţioase, de blănuri de samur, de vulpe sau de jder, nu are brocarturi cu ţesătură din aur din cel mai fin. Este comod, ieftin, făcut de mâinile harnice ale ţărăncilor (o parte e chiar zestrea lor, pe care şi-o confecţionau singure). E sănătos fiind făcut din in, cânepă, bumbac şi lână.

A treia şi cea mai importantă explicaţie:  costumul popular este „identitar”, spunând foarte mult despre stăpânul/stăpâna sa. Aflăm aşa cum se întâmplă şi cu modelele populare de pe casele bucovinene dacă persoana e măritată sau nu, dacă e bogată sau nu, din ce zonă a ţării vine, aflăm multe date despre „gusturile” ei.

În plus, purtarea costumului popular înseamnă şi respect pentru tradiţie, dragoste pentru popor, costumul având şi rolul de ambasador pentru alte ţări şi culturi. În fine, putem spune că, cel puţin într-o vreme, nu „haina l-a făcut pe om”, ci „straiul”. Şi, pentru că am amintit de faptul că regele Carol I şi-a îndemnat soţia să poarte costumul popular românesc, tot el îi oferea viitoarei soţii a nepotului său, Ferdinand, la vizita în Anglia, un costum popular românesc.

Costumul popular românesc a învins şi în artă, îndeosebi în pictură, unde mari pictori precum Carol Popp de Szathmary, Constantin Lecca, Teodor Aman, Gheorghe Tattarescu, Constantin Artachino, Mişu Popp, Nicolae Vermont, Francisc Şirato, Camil Ressu, Iosif Iser, Rudolf Schweitzer –Cumpăna, Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza,  Ştefan Păun, Mihai Lapaty (aproape toţi prezenţi cu reproduceri în volum). Dar poate cea mai mare recunoaştere a costumului românesc, al iei româneşti o primim din partea lui Henri Matisse, care are o suită de tablouri pe această temă, începând cu La blouse roumaine (celebră în toată lumea) şi continuând cu Visul, Bluza ţărănească, Bluza românească, Ie românească cu frunze verzi – şi aceste tablouri fiind reproduse în album.