Se pune firesc o întrebare: a fost costumul pentru familia regală a României, un moft, o încercare de a obţine simpatia românilor, o lovitură de imagine?

Bărbaţii şi femeile din familia regală a României s-au dovedit a fi mai buni români decât mulţi români şi voi evoca trei momente cred semnificative:

Ferdinand I a fost considerat cel mai moale, şters rege al României din cauza timidităţii sale excesive, din cauza bolilor care l-au măcinat (o febră tifoidă încă din 1893 şi a unui cancer care de altfel i-a pricinuit şi sfârşitul prematur). A fost gratulat cu tot felul de calificative: Chibiţul, Moş Teacă, Urechiatul, Leneşul, Afemeiatul, Alcoolicul etc.

Iată un scurt portret al regelui pictat de Sterie Diamandi : „un mers de raţă cu capul plecat, căutând parcă ceva ce scăpase pe jos, priviri pierdute şi urechi blegi.”

Martha Bibescu e mai nuanţată: „un om îmbătrânit înainte de vreme, cu fruntea joasă, brăzdată de zbârcituri premature; părul crescut de după boală nu mai era blond, ci de un castaniu spălăcit amestecat cu cenuşiu, obrajii traşi; ochi albaştri, obosiţi, pleoapele înroşite; mustăţile îngălbenite de tutun  atârnau în jos; şoldurile prea mari, pentru un trup prea scurt; avea un trup scund şi picioare lungi, ceea ce-l făcea să pară mai mic de stat când era aşezat la masă, călare, în trăsură sau la teatru”., aceasta evidenţiind totuşi „frumuseţea mâinilor.”

Şi totuşi, acest om timid, ce părea permanent strivit de boli, de oameni şi de vremi a avut puterea de a fi măreţ exact atunci când trebuia şi nu întâmplător istoricii şi poporul său aveau să-i spună Ferdinand I cel Loial şi Ferdinand I Întregitorul.

În disputa cu P. P. Carp, atunci când acesta se opune intrării României în război alături de Antantă, declarând, în Consiliul de Coroană: „Am trei fii, îi dau Maiestăţii Voastre să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga la Dumnezeu ca armata română să fie bătută, căci numai aşa România va putea fi scăpată”, Ferdinand îi răspunde memorabil: „Aţi greşit şi adineauri când aţi vorbit de interesele Dinastiei, nu cunosc decât interesele ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas grav, e fiindcă, după matură chibzuinţă, am ajuns la convingerea adâncă şi nestrămutată, că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale neamului a căror răspundere o port în ceasul de faţă. Dinastia va urma soarta ţării, învingătoare cu ea sau învinsă cu ea. Deoarece, mai presus de toate, să ştiţi, domnule Carp că Dinastia mea este română. Rău aţi făcut când aţi numit-o străină, germană. Nu, e românească! Românii nu au adus aici pe unchiul meu regele Carol, ca să întemeieze o dinastie germană la gurile Dunării, ci o dinastie naţională, şi revendic pentru casa mea cinstea de a fi îndeplinit în întregime misiunea pe care acest popor i-a încredinţat-o. ”

La intrarea în război se adresa ostaşilor cu aceste cuvinte, integrându-se firesc şi solidar cu ceilalţi Mari Voievozi români: „Ostaşi! V-am chemat să purtaţi steagurile voastre peste hotarele unde fraţii noştri vă aşteaptă cu nerăbdare şi cu inima plină de nădejde. Umbrele marile voievozi Mihai Viteazul şi Ştefan cel mare, ale căror oseminte zac în pământurile ce le veţi dezrobi, vă îndeamnă la biruinţă ca vrednici urmaşi ai ostaşilor care au învins la Războieni, Călugăreni şi Plevna… arătaţi-vă deci demni de gloria străbună. De-a lungul veacurilor un neam întreg vă va binecuvânta şi vă va slăvi.” (Nicolae iorga, Regele ferdinand)

Dar poate cel mai emoţionant şi curajos act al regelui Ferdinand rămâne proclamaţia de la Răcăciuni (bacău), din 23 aprilie 1917, de Sf. Gheorghe, sărbătoarea hramului oştirii române, când regele le promite oştenilor, fii de ţărani înfăptuirea reformei agrare şi votul universal: „vouă, fiilor de ţărani care aţi apărat cu braţul vostru pământul unde v-aţi născut, unde aţi crescut, vă spun eu, că pe lângă răsplata cea mare a izbândei, care va asigura fiecăruia recunoştinţa neamului nostru întreg, aţi câştigat totodată dreptul de a stăpâni într-o măsură mai largă pământul pe care v-aţi luptat. Eu, regele vostru, voi fi întâiul de a da pildă. Vi se va da şi o largă participare la treburile publice.” (Ioan Scurtu, Regele ferdinand). Şi regele s-a ţinut de cuvânt. La un an după Încoronare (mai exact la cinci luni!) a promulgat Constituţia din martie 1923 care prevedea între altele „libertatea cuvântului, a întrunirilor, a presei, egalitatea în drepturi a cetăţenilor” fiind practic una dintre cele mai avansate şi moderne Constituţii din Europa şi din lume. Împroprietărirea se făcuse cu doi ani înainte, în 1921, iar regele Ferdinand a fost denumit în unele judeţe „Regele ţăranilor.” Dacă mai adăugăm că atât Regina Elisabeta (Carmen Sylva) şi Regina Maria au purtat mereu portul popular românesc, inclusiv la întâlniri oficiale şi că au fost printre răniţi, netemându-se de tifos sau de alte boli, cucerindu-şi fiecare renumele de „Mamă a răniţilor” mai putem crede că membrii familiei regale afişau doar pentru propagandă emblemele frumuseţii portului popular românesc? Refuz să cred.

Se cuvine să comentăm puţin şi structura acestei cărţi album: după o Introducere sintetică, bine scrisă şi cu multe lucruri judicioase: „Aşadar ne propunem să punem într-o firească legătură, două simboluri ale naţiunii, portul naţional şi regalitatea românească.”; „Important este că astăzi, depăşind  rătăcirile unei dificile tranziţii în drumul nostru spre un destin mai bun, portul naţional nu a fost uitat, ba mai mult, putem constatat că este revigorat. Pe lângă etnografi şi muzeografi, mesageri de frunte ai artei populare româneşti, cu un mare succes la public, rămân artiştii şi cântăreţii de muzică populară din toate zonele României. Să adăugăm şi rolul important al mijloacelor de comunicare, reprezentat de televiziune şi presă. Să-i cooptăm în rândul acestor promotori ai portului popular şi pe colecţionaro. Putem aprecia astfel că viitorul artei populare româneşti este asigurat.”, urmează cele trei capitole propriu-zise ale cărţii: Cap.I. Portul naţional românesc, Cap.II. Cartea poştală ilustrată şi portul popular românesc, Cap.III Familia Regală şi portul naţional, capitolul cel mai amplu de peste 55 de pagini şi din această cauză structurat la rândul său: Regina Elisabeta, Regina Maria, Principesa Maria a României, Regina Maria a României, Evenimente memorabile, Pasiunile Reginei Maria, Regina Maria în viaţa publică şi activitatea sa caritabilă, Reşedinţele regale, Viaţa privată şi de familie. Descendenţi, Întâlniri de familie. Epilogul, foarte scurt şi el, ca şi Introducerea, conţine un text emblematic al lui Vasile Alecsandri, foarte iubit, care începe cu versurile: „A venit din munţi un vultur/ Şi ne-a zis: – Români Eroi./ Ştiu un prinţ viteaz şi tânăr/Ce-ar veni cu drag la voi…” şi sfârşeşte apoteotic: „Să trăiască România /Ura! Pentru 10 Mai!”

Prof.dr. Lucian STROCHI