Starea de poezie¹, dintre domníi,²           a
E cea mai scurtă³, lipsită de riscuri;⁴   b
Nu trebuie cioplită cu o daltă⁵                    c
Şi nici căutată, noapte de noapte.⁶         d
Seamănă cu fructe galbene, coapte       d
Culese într-o toamnă înaltă,⁷                      c
Nu căutând prin văi şi piscuri,               b
Ci doar iubind blânde, albe insomnii.⁸ a
Nu ţi-o duce pe tavă majordomii⁹             a
Nu aleargă, nu strigă, nu saltă,¹⁰            b
N-o aduce pelicanii – n zbor în pliscuri;¹¹    c
Nu se topeşte în miere şi lapte;¹²                d                                           
Nu-i plac trăirile străvechi, răscoapte,¹³  d
Nu se înalţă-n grave obeliscuri,¹⁴                  c
Nu: este un aer de pe o altă                         b
Planetă¹⁵ ce nu o ştiu astronomii.¹⁶          a

Lucian Strochi

LUCANSA STĂRII DE POEZIE (1)  4

 

Starea de poezie¹, – Seria lucanselor începe, necesar şi firesc, cu lucansa dedicată „stării de poezie”, definită ca atare chiar din titlu. Starea de poezie  şi nu poezie. Putem analiza o stare dar, nu putem numi o realitate atât de complexă precum poezia. Starea de poezie nu cuprinde doar realitatea textului, ci cucereşte întreaga natură şi societate.

dintre domníi,²   – Cuvântul „domnii” se referă la două lucruri. În primul rând e vorba de o elită care trăieşte o stare excepţională (valoarea conotativă) şi apoi faptul că poetul este un „domnitor”, care îşi domină  „supuşii” (cititorii).

E cea mai scurtă³, – Dar această domnie, ideală, imaginară, este   cea mai scurtă dintre domnii durând exact cât durează starea de graţie, starea de poezie. De aici două posibile concluzii: poetul este un demiurg, este egalul Creatorului, atunci când scrie, când (îşi) trăieşte starea de graţie. Diferenţa dintre el şi Creatorul suprem este această: creatorul suprem trăieşte o stare de graţie continuă, eternă, fără sincope, pe când poetul întâlneşte această stare supremă doar atunci când scrie poezie. Pe un alt plan, starea de poezie este o fulgeraţie, o fulguraţie.      

lipsită de riscuri;⁴  – Domnia stării de poezie e lipsită de riscuri. În toate celelalte domnii există concurenţă, invidie, vrajbă, comploturi, trădări, lupte, asasinate. Poetul nu poate fi înlocuit, nici concurat, datorită unicităţii sale: nu oricine poate fi poet. 

Nu trebuie cioplită cu o daltă⁵– Starea de poezie e una ideală, deloc materială, ţinând de inefabil, de inspiraţie.                                               

Şi nici căutată, noapte de noapte.⁶  – Din păcate sau din fericire, starea de poezie nu poate fi provocată, nu ţine de un anume ritual; e vorba de o stare astrală, despre care nu ştim nici când vine, nici când pleacă, nici cât timp durează.                                            

Seamănă cu fructe galbene, coapte                

Culese într-o toamnă înaltă,⁷   –  Starea de poezie nu este lesne recognoscibilă, dar poate fi sugerată prin analogii. Ea  este o chintesenţă, o împlinire, o stare de graţie.                                             

Nu căutând prin văi şi piscuri,- starea de poezie este indiferentă la amplitudinile umane sau naturale.              

Ci doar iubind blânde, albe insomnii.⁸ – Starea de poezie presupune iubire, dar şi îngândurare, melancolie, nelinişte, vibraţie.      

Nu ţi-o duce pe tavă majordomii⁹    –      Cu acest vers începe definirea stării de poezie prin negaţii ce au rolul de a restrânge domeniul de definiţie şi de existenţă.  Imaginea este sugestivă, starea de poezie nu o primeşti stând în pat, fiind într-o atitudine pasivă, nu este o scrisoare, o invitaţie  sau un anunţ oarecare.    

Nu aleargă, nu strigă, nu saltă,¹⁰ – Starea de poezie nu poate definită prin legi fizice, prin descrierea mişcării de pildă, prin observaţii exterioare.

N-o duce pelicanii –  n zbor în pliscuri;¹⁰ – Starea de poezie nu este o pradă, un dar, un plocon, o hrană, un obiect care poate fi păstrat sau transportat.                                               

Nu se topeşte în miere şi lapte;¹²– Starea de poezie nu e un sentiment căldicel, confortabil, ci unul complex, cu lumini şi umbre, dulce şi amar, de multe ori contradictoriu.                                                                    

Nu-i plac trăirile străvechi, răscoapte,¹³ –  Deşi aparent e legată de tradiţii, ceea ce presupune analepse, plonjări în trecut, selecţie de amintiri etc., starea de poezie presupune de fiecare dată trăiri unice, de cele mai multe ori novatoare

Nu se înalţă-n grave obeliscuri,¹⁴ –          Starea de poezie nu se refugiază în recunoaşteri, onoruri, complicităţi cu istoria, cu o anume personalitate.

Nu: este un aer de pe o altă                            

Planetă¹⁵ –  Singura afirmaţie „nominală”. Starea de poezie poate fi apeironul lui Anaximandru, termen filosofic creat de acesta în secolul VI. Î..Hr. Apeironul este geneza celor patru elemente fundamentale: Aer, Apă, Pământ, Foc. De asemenea, etimologic, apeiron înseamnă a= fără şi peras =limită, hotar, margine. Prin urmare apeiron ar însemna nemărginit, nelimitat. Anaximandru îşi imagina apeironul ca pe o sferă. La Platon apeironul este un co-principiu, alături de peras, iar Aristotel compara apeironul cu nousul lui Anaxagora. Prin urmare starea de poezie însemnă  nedeterminare, devenire, evoluţie, imaterial ce tinde să devină material.

ce nu o ştiu astronomii.¹⁶  – Starea de poezie nu se supune legilor fizice; prin urmare, în ciuda relaţiei cu cosmosul, rămâne indefinibilă.

Această lucansă este una dublă perfectă având rimele:                  

domníi  – insomnii – majordomii  – astronomii (a)                  

riscuri –  piscuri – pliscuri – obeliscuri (b)

daltă – înaltă – saltă – altă (c)                 

noapte  – coapte –  lapte – răscoapte (d)