Deşi nu îşi propune explicit acest lucru Mesageri ai portului naţional. Familia regală a României este o operă ştiinţifică,  o monografie a portului şi costumului popular românesc, un album cu multe imagini inedite sau foarte puţin cunoscute despre Familia regală.

Sunt urmărite detectivistic, cu vocaţie de paparazzi ieşirile în public sau oficiale, întâlnirile de taină sau de relaxare ale diverşilor membri, prinţi, prinţese, alteţe, regi şi regine.

Meritul principal al cărţi este acela de a fi valorificat (şi impus!) surse de documentare alternative: în locul documentelor, actelor, înscrisurilor, sunt folosite cartea poştală, ilustraţiile, fotografiile, mărcile poştale, medaliile, monedele şi bancnotele, adică acele documente mobile, circulante.

Tonul este adesea dezinvolt, îndrăzneţ, agreabil şi nu unul încrâncenat, sec, sobru, aşa cum se întâmplă cu multe lucrări de acest gen. Există desigur şi afirmaţii discutabile, cum ar cele referitoare la figurile ceramice cucuteniene, unde idolii ar fi îmbrăcaţi în costume populare. Inciziile de pe figurinele de lut au explicaţii magice, dar şi de „horror vacui” (teama de gol, oroare de vid-concepte aristotelice). Căciula dacică (pileus) este lesne recognoscibilă, apare pe statui şi basoreliefuri , dar afirmaţia că „Imaginea căciulii dacice a fost preluată de multe ţări din America Latină şi de Sus, ca simbol al eliberării şi asociată cu noţiunea de libertate, egalitate de şanse şi independenţă (amintim aici Argentina, Nicaragua –stema adoptată în 1823, Haiti –din 1986, El Salvador –din 1912, Cuba-din 1907, Columbia –din 1834, Bolivia şi în sfârşit Paraguay – care a preluat imaginea pe reversul drapelului naţional). Acelaşi simbol s-a folosit şi în cazul unor emisiuni monetare, mai ales în Mexic, între sfârşitul secolului al XIX-lea şi mijlocul secolului al XX-lea. Mai recent el a apărut şi pe monede emise în Franţa.” este o şotie, întrucât această căciulă a fost purtată de multe popoare precum lycienii, frigienii, bythinienii, troienii, cilicienii, lycaonii, tracii, perşii, sciţii. Troianul Paris şi frigianul Ganymede au purtat şi ei  o asemenea căciulă, care e de fapt boneta frigiană, care în Franţa poartă numele de Marianne şi este într-adevăr un simbol al libertăţii. Autorii au vrut să ne convingă cred de circulaţia universală a unor obiecte.

Cămaşa este poate piesa de rezistenţă a oricărui costum popular. Simbolistica de pe aceste cămăşi este una extrem de rafinată şi de complicată. În primul rând, a împodobi o cămaşă ţine tot de acel horror vacui de care am pomenit anterior. Cămaşa este un simbol dublu al dragostei: ea este cusută de faţă pentru alesul ei şi de ea însăşi ca podoabă, ca piesă din costumul ei şi implicit din zestrea sa. Cu cât era mai complicată, cu atât cămaşa era mai apreciată şi era un semn că fata e harnică. Cămaşa e un semn de recunoaştere spaţial şi spiritual, „trădând” arealul cultural de unde (pro)vine. În acelaşi timp, în funcţie de desen, de motive şi de culorile alese, cămăşile arătau vârsta persoanei care o purta, starea ei materială, statutul ei social (măritată/nemăritată). Cusăturile de pe cămaşă sunt un fel de alfabet fără litere, dar care se lasă citit prin semne  şi simboluri. Un lucru care apare clar în carte, dar nu şi explicit în text, este faptul că femeile din Casa Regală au adaptat măiestru costumul situaţiei de moment. Astfel o regina aflată la Bicaz purta o un costum popular moldovenesc, în Banat, unul bănăţean, în Bucureşti unul din zona Ilfovului sau din zonele limitrofe. Prin urmare un asemenea costum depăşea ceremonialul şi intra într-un protocol strict, „liber consimţit”, dar real. Atunci când era vorba de alegorii, lucrurile se schimbau oarecum: pentru România era aleasă o zonă neutrală, de obicei de tranziţie, dar dacă alegoria era a Unirii, fiecare provincie istorică era reprezentată de o tânără cu un costum specific provinciei respective. Toate aceste lucruri sunt bine surprinse în studiu. Iată un exemplu elocvent: „Din aceeaşi perioadă datează tabloul „România revoluţionară” executat de C.D. Rosenthal la Paris (1850). Evocare alegorică a Munteniei de la 1848, are ca model pe Maria Grant Rosetti înfăţişată în costum naţional, cu ie, cu salbă la gât, ţinând pe umăr tricolorul. Imaginea a devenit emblematică, costumul popular fiind ridicat astfel la rang de simbol.”

Afişe emoţionante, editate după Marea Unire, se bazează pe valorile de simbol ale costumului popular: „Completăm seria mijloacelor de propagandă dedicate portului popular românesc prin cele două afişe editate după Marea Unire din 1918, sub titulatura de „România întregită: Ţările Române –unite pe vecie” (autor, avocatul ieşean Lascăr Tărăbuţă). Fiecare din provinciile României Mari este simbolizată, la primul afiş, de câte o femeie îmbrăcată în costumul popular specific zonei.” Afişul prezintă în medalioane pe relele Ferdinand şi pe regina Maria, în fundal opt tinere femei, iar ca „ebuşon” harta României Mari, flancată de Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu şi Alexandru Ioan Cuza.

Un capitol deosebit de valoros, ilustrat cu  multe piese grele este „II. Cartea poştală ilustrată şi portul popular românesc.”  Citez spre exemplificare: „Nu degeaba s-a consacrat astăzi printre colecţionarii cartofili expresia „o imagine face cât o mie de cuvinte”. Acest minunat vehicul de popularizare a clor mai importante imagini inspirate de geografia, istoria şi cultura naţională, nu putea să ocolească ceea ce era reprezentativ pentru ţara noastră, anume portul popular. Şi ca să ne dăm seama de atracţia acestui subiect în rândurile editorilor de cărţi poştale ilustrate, vom menţiona că prima piesă cartofilă (set de trei vederi având pe fond culorile tricolorului), cea emisă în anul 1894 la Bucureşti, când în luna august s-a desfăşurat în Grădina Cişmigiu expoziţia „Târgul Cooperatorilor”, avea în prim plan imaginea unei femei în costum naţional. Studiile au stabilit că la baza primei ilustrate româneşti, pisă litografiată de pictorul Constantin Jiquidi, a stat o fotografie reprezentând-o pe domnişoara Alexandrina Borelli, cea care avea să devină soţia scriitorului Ion Luca Caragiale.”

Brandul naţional al costumului popular s-a impus puternic prin familia regală. Regina Elisabeta scria într-o introducere la manualul de broderie scris de Ady Katerin Hoare intitulat The Art of Tatting (Arta de a lucra cu suveica) următoarele rânduri: „Oare   există tablou mai încântător decât  o ţărancă româncă, îmbrăcată în costum popular, cu fustă roşie sau oranj, cu broboada galbenă aruncată peste pletele negre, cu ochii mari,negri şi luminoşi, cu ulciorul verde pe cap, grăbindu-se spre casă, sau o doamnă româncă, cu veşminte splendide, cu un minunat văl alb sau galben, lucrând la războiul de ţesut?”

E drept că trebuie să luăm în consideraţie şi câţiva factori favorizanţi: în perioada 1848- 1947, poporul roman, ca şi alte popoare din Balcani, din Europa Centrală şi de Est, au trecut prin două momente identitare: primul în preajma anului 1848 când popoarele, etniile deveneau naţiuni şi trebuiau să se autodefinească, în primul rând prin folclor, prin etnografie, şi al doilea, de prin preajma anului 1918, când conform doctrinei Wilson, fiecare stat din fostele Imperii (şi în primul rând cel Habsburgic), trebuia să-şi proclame independenţa statală şi culturală. De asemenea să nu uităm că în această perioadă ţărănimea are net majoritară, iar tradiţiile populare erau foarte puternice.

Sentimentul naţional era foarte puternic. Să nu uităm că George Enescu un intim al reginei Elisabeta, scria la acea vreme Poema română şi cele două Rapsodii române.

Regina Elisabeta şi Regina Maria au fost veritabili ambasadori ai portului popular românesc. Inclusiv în momente de „etichetă zero” cum ar fi balul dat în cinstea cuplului princiar al Austro-Ungariei (Rodolphe şi Stephanie) la vizita din 1884, regina Elisabeta porta cortum popular. În 1912, Regina Elisabeta a organizat la Berlin, o expoziţie intitulată (Femeia în artă şi meşteşuguri”, care a avut un răsunet puternic în presa occidentală. În 1885, Regina Elisabeta a sugerat personal, ca la balul anual al Curţii regale, toate doamnele şi domnişoarele să vină îmbrăcate în port popular. Aceeaşi regină, sub pseudonimul Carmen Sylva a tradus folclor şi poezie românească atât de bine, încât a fost premiată, chiar şi de Academia Franceză.

Pe lângă Enescu, la Bucureşti şi mai ales la castelul Peleş era invitat şi Grigoraş Dinicu.  Toate aceste date (şi multe altele!) sunt ilustrate şi comentate în carte.

Singura adversară a reginei Elisabeta a fost Regina Maria, care s-a identificat cu costumul popular aşa încât e greu să găseşti o imagine în care Regina Maria să nu poarte acest costum.

Nu vrem însă să răpim plăcerea cititorilor de a face o baie de culoare şi de frumuseţe.

Cartea-album  Mesageri ai portului naţional. Familia regală a României suportă puţine sugestii sau corecturi. Una ar fi o explicaţie la o poză: „Regina Maria cu fiul, viitorul rege Mihai.”

Regina Maria era bunica nu mama regelui Mihai. Dacă Mihai este totuşi cu mama sa, aşa cum pare, atunci, mama sa se numea Elena.

Ne miră absenţa ilustraţiilor cu picturi ale lui Nicolae Tonitza, mai ales că mulţi din „copii” lui sunt îmbrăcaţi în port popular. Absenţa lui Adoph Chevallier pare motivată întrucât a apărut o monografie dedicată acestui fotograf, adevărat „rapsod al imaginilor”.

Imaginile precizează aproape toate zona de unde provin costumele. Totuşi o clasificare a zonelor geografice şi etnografice ar fi fost cred utilă. Iată cele 7 mari regiuni folclorice:1. Transilvani/Transilvania-Ardeal. 2 Câmpiile de vest: Câmpia Mureşului Inferior; Câmpia Crişurilor, Câmpia Someşului inferior (Ţara Oaşului). 3. Banat, cuprinzând Lunca Timişului şi Caraş-Severin. 4. Valahia, cuprinzând Oltenia şi Muntenia. 5. Zona Dunării inferioare, cuprinzând Bărăgan, Dobrogea şi Sudul Moldovei. 6. Moldova, inclusiv Basarabia, Bucovina şi Transnistria. 7. Balcanicii sau Românii din peninsula Balcanică. (Evident, există şi alte clasificări şi chiar alte repartiţii zonale).

Oricum se estimează că există 112 de tipuri de costume populare în România!

Poate ar fi fost utilă şi o frază care să îndemne pe tineri să preţuiască portul nostru popular, frumuseţea sa extraordinară. Orice studiu de acest fel trebuie să conţină o morală. Explicită şi/sau implicită.

Dar, luată în ansamblu, cartea Mesageri ai portului naţional. Familia regală a României este impresionantă, impozantă, extrem de utilă.

Şi poate Casa Regală o va reţine în colecţia sa personală, printre alte cărţi dedicate monarhiei române.

Prof.dr. Lucian STROCHI