CORNEL PAIU: Am un sentiment pesimist în această privinţă. Să fie oare înşelător? Mi-aş dori să fie, dar tare mă tem că nu?

LUCIAN STROCHI: Nu e înşelător, dar lumea merge înainte. Religia nu va sfârşi decât odată cu omul. Omul e om pentru că este şi religios. Nu-mi pot imagina o viaţă spirituală fără religie. Trebuie să crezi în ceva. Fără credinţă nu eşti decât un animal care a avut şansa să devină la un moment dat biped.

CORNEL PAIU: Variantele, schiţele, ciornele… sunt importante, necesare în demersul creaţiei! Cum percepeţi dvs. variantele, propriile ciorne? Ce sentimente vă stârnesc? Vă păstraţi ciornele sau le aruncaţi, le daţi „delete”? Calm, graţios sau cu uşoară iritare sau, chiar, furie? După mine, variantele au un evident rost de înaintare, de adâncire, de aprofundare, de frământare a unei teme, a unei opere. De îmblânzire, ca să zic aşa, a unei idei, mai greu de exprimat, mai dificil de turnat în forma de cristal a limbajului artistic ales, fie cuvânt, fie pasta colorată, fie forma sculptată sau modelată (aici mă refer şi la arta dansului)…

LUCIAN STROCHI: Fiecare artist are un fel propriu de a-şi concepe şi realiza operele. Sunt scriitori care au pagini întregi fără vreo ştersătură. Alţii scrieri pline de „arabescuri”. Unii scriu larg, parcă pentru a învinge albul hârtiei. Alţii scriu mărunt, putându-se concentra mai bine aşa. În ceea ce mă priveşte, gândesc înainte de a scrie, am un „schelet” în minte, o schemă de la care plec. Până nu îmi sunt clare toate detaliile, nu mă apuc de scris. Am cărţi pe care le-am scris într-o jumătate de an, altele în douăzeci de ani. Lucrez la mai multe proiecte deodată. Când obosesc, când încremenesc într-un sistem, încerc să schimb registrul. După câteva ore sau zile, mă reîntorc la lucrarea părăsită, nu şi uitate. De multe ori găsesc soluţii în somn, alteori pe stradă, într-o discuţie cu cineva. Mă refer acum exclusiv la proză. Cu poezia e altceva. Ţine de un miracol pe care nu-l poţi struni prea bine. Eu, cel puţin. Am învăţat însă să am răbdare. Atunci când scriu critică, încerc să citesc corect, fiecare rând, făcându-mi chiar scurte însemnări, uneori doar semne. Las să se răcească (sau să dospească) totul şi apoi mă apuc de scris. Uneori întârzii nepermis de mult cronica la o carte. E un semn că acea carte m-a tulburat, m-a surprins. Oricum sunt liniştit asupra unui lucru: critica mea este onestă, nu fac jocurile nimănui. Am multe solicitări, tocmai din această cauză. La fel se întâmplă şi cu propria mea operă. Încerc să o citesc neutru, de parcă ar fi scrisă de altcineva. Nu prea am variante. De câte ori am încercat să schimb ceva, m-am întors aproape de fiecare dată la versiunea iniţială. Atunci când scrii importantă e vocea scriiturii, a eului auctorial care nu poate fi o voce falsă.