CORNEL PAIU: Şi Ion Titişor (Fane Spoitoru)? (Nu ştiu dacă apropierea e potrivită, deşi pentru o anumită coloratură, îşi justifică prezenţa. Este cel puţin un personaj complex, poate demn de un scenariu de film. Sălile de cinema ar fi sigur pline de etnici de o anumită culoare! Şi n-ar fi rău, fie şi numai raportându-ne la încasări. Iertaţi-mă, dar nu-mi pot, totuşi, stăpâni hohotul de râs.)

LUCIAN STROCHI: Nu cunosc mare lucru din viaţa şi activitatea lui Fane Spoitoru. Decât câteva lucruri relatate de presă. După unii e un interlop, un individ care a tăiat cu sabia braţul unui poliţist. Un puşcăriaş. Un individ extrem de periculos. Pentru alţii, el este un justiţiar, un haiduc modern. Pentru alţii era un sfătuitor, un „conciliant”, un om bun ca pâinea caldă. Prin urmare, ca personaj literar, e un personaj complex, cu lumini şi umbre.

CORNEL PAIU: Oare uităm prea uşor?

LUCIAN STROCHI: Nu-mi dau seama. Avem cel puţin trei tipuri de memorie: scurtă, medie, lungă. Atâta timp cât recunoaştem oameni, lucruri, întâmplări, cât timp putem sări în şi peste timp, cât timp, departele devine aproape, e bine. Poate că uităm terapeutic, adică atât cât trebuie. Deşi rezervele creierului sunt uriaşe. Dacă întrebarea ta conţine o nuanţă morală, aş răspunde că fiecare uită cât vrea, cât poate. Sau cum spunea cineva: „iert, dar nu uit.”