ANCADA IUBIRILOR CELEBRE
Să aleg între Orfeu şi-Euridice,1
Dante poet şi pura Beatrice,2
Legenda Isoldei şi a lui Tristan,3
Între iubiri, zăpezi de acum un an. 4
Romeo, Julieta5 – cine-mi zice
Cum pot s-aleg din melancolic, trist lan,
Să cânt şi eu iubiri aprinse în van
Pe Galateea6, Hera7, Berenice8?
Cu Afrodita să-mi alin alean9,
S-adun cu Demeter mii, blonde spice10
Să te transform, iubito, ca zeul Pan11
În nai12, să îndur, mereu supus, doar bice.13
Iubirea noastră e un solar cadran14
Şi-i sfântă15, chiar dacă mă declar mirean.16
Iubirea noastră e un solar cadran.17
Lucian Strochi
ANCADA IUBIRILOR CELEBRE 23
Să aleg între Orfeu şi-Euridice,1 – această ancadă se vrea un inventar liric al câtorva iubiri celebre, începând din Antichitate. Primul nume evocat este cel al lui Orfeu, fără îndoială cel mai frecvent nume din mitologia greacă. Orfeu (în limba greacă Orfeus) a fost un muzician, poet şi profet, fiul regelui trac Oeagrus şi al muzei Calliope. După Pindar, el era fiul zeului Apollo – Helios, care îi dăruieşte lira. S-a făcut remarcat prin muzica sa care fermeca toate fiinţele vii, dar şi pietrele. El este primul argonaut ales de Iason. Muzica sa a îmblânzit marea şi a contracarat cântecul sirenelor. Este fondatorul şi profetul misterelor orfice. Este autorul Imnurilor orfice. Dar cel mai cunoscut episod al existenţei sale este cel al iubirii pentru Euridice, o nimfă, o naiadă. Fericirea lor fu scurtă. Aristaeus râvnind-o pe Euridice, o urmări într-o zi, dar Euridice fugi, călcând însă pe un şarpe veninos care o muşcă. Orfeu nu renunţă la Euridice şi coboară în Tartar pentru a o redobândi. Prin muzica sa îi fermecă pe toţi inclusiv pe Hades, care consimte ca Euridice să-l însoţească pe calea spre lumea pământenilor. Era însă şi o condiţie: aceea ca Orfeu să nu o privească pe Euridice până la ieşirea la lumină. Când mai era doar un pas, Orfeu nu mai rezistă şi o priveşte, pierzând-o pentru a doua oară, de data asta definitiv. Moartea lui Orfeu este şi ea tragică, el fiind sfâşiat în bucăţi de menade, preotese trace ale lui Donisos, mâniate de faptul că el nu a participat la cultul lor orgiastic. După Ovidiu, capul şi lira sa au fost aruncate în râul Hebrus şi purtate de Marea Egee până spre insula Lesbos. Capul lui continuă să cânte, după ce fusese salvat din gura unui dragon de către Apollo, care împietreşte dragonul. Pe insula Lesbos i se înalţă lui Orfeu un oracol şin insula devine astfel leagănul poeziei lirice. În realitate Lesbos a devenit insula poeziei datorită lui Sapho, care întemeiat acolo o şcoală de poezie, pentru tinere. Lira lui Orfeu a fost ridicată de zei în cer şi a format constelaţia Lirei. Povestea de dragoste dintre Orfeu şi Euridice e una dintre cele mai frumoase şi mai impresionante poveşti de dragoste din literatura lumii.
Dante poet şi pura Beatrice,2 – am mai vorbit de povestea de dragoste dintre Dante Alighieri şi Beatrice Portinari. Pura Beatrice –sintagma e uşor ironică întrucât Beatrice s-a căsătorit din interes cu Simone dei Bardi, un bătrân bancher. Totuşi în Divina Commedia Dante pe vede pe Beatrice egala Mariei, preacurata.
Legenda Isoldei şi a lui Tristan,3 – şi despre acest cuplu am mai vorbit, în a 18-a ancadă
Între iubiri, zăpezi de acum un an. 4 – Aluzie la un celebru vers al lui François Villon: Mais, où sont les neiges dlantan? din La Ballade des dammes du temps jadis, prima baladă din tripticul ce mai cuprinde La Ballade des seigneurs du temp jadis şi La Ballade en vieil langage Françoys, din Le Grand Testament, având ca temă tradiţonală „ubi sunt”. Doamnele care apar în Baladă sunt Flora, zeiţa florilor şi a primăverii, în mitologia romană, Archipiada (Archippa) iubita lui Sofocle, Tais, favorita lui Alexandru Macedon, La Royene –regina-Margueritte, fiica ducelui de Burgundia şi soţia lui Ludovic al X-lea; Blanche de Castilia, soţia lui Ludovic al VIII-lea şi mama lui Ludovic cel Sfânt, Berthe, soţia lui Pepin cel scurt şi mama lui Carol cel Mare, Bietris –căsătorită cu Charles de France, Allys (Adelaide, Alis) de Savoia, soţia lui Ludovic alVI-lea, Harembourge, ducesă de Maine, Jehanne, Ioana dlArc, arsă pe rug în 1431, anul naşterii lui Villon, Helois –nepoata canonicului Fulbert, căsătorită pe ascuns cu Pierre Esbaillart (Abelar(d)), teolog şi filozof; povestea lor de dragoste, tragică e una dintre cele mai frumoase şi mai demne poveşti de dragoste. Versul meu face aluzie la traducerea lui Romulus Vulpescu: Dar unde-i neaua de mai an?
Romeo, Julieta5 – cine-mi zice – celebră poveste de dragoste, relatată întâi de Matteo Bandelli şi transformată în piesă de teatru de William Shakespeare. Povestea celor doi, Romeo Montague şi Julieta Capulet impresionează prin faptul că iubirea lor trece peste toate obstacolele şi triumfă, chiar asupra morţii, devenind nemuritoare.
Cum pot s-aleg din melancolic, trist lan,
Să cânt şi eu iubiri aprinse în van
Pe Galateea6, – eul liric, impresionat poate de atâtea iubiri sfârşite tragic se întreabă cum poate să aleagă, dintre miile de iubiri celebre, una semnificativă, comparabilă şi compatibilă cu a sa. Nu renunţă la enumerare, împingându-ne spre mitologia greacă. Galateea este un nume „ambiguu”, deşi traducerea sa este clară (gr. galateia – cea care estre albă ca spuma laptelui galatos-alb , (de unde şi galaxie, Calea Lacteee(laptelui)etc.). Dificultatea vine de la faptul că teia (theia) sufixul din nume, care se traduce prin zeiţă, indică faptul că Galateea e o nereidă. Avem, prin urmare, cel puţin două personaje feminine, purtând acelaşi nume. Primul este într-adevăr o nereidă, fiica lui Nera şi Doris, de care se îndrăgosteşte ciclopul Polifem. Îndrăgostită de Acis, nereida respinge avansurile ciclopului. Polifem îi striveşte pe Acis de o stâncă, dar Galateea îl nemureşte pe Acis, transformându-i picăturile de sânge într-un râu frumos şi transparent. A doua Galatee, este legată de mitul lui Pygmalion, povestit de Ovidiu în Metamorfoze. Pygmalion era un sculptor singuratic care a făcut din fildeş sculptura unei femei. Era atât de frumoasă, încât s-a îndrăgostit de ea. S-a rugat de Afrodita, zeiţa frumuseţii şi a dragostei, să-i însufleţească statuia. Aceasta i-a ascultat dorinţa. Sculptorul s-a căsătorit cu Galateea şi au avut împreună un fiu, care s-a numit Pathos (Suferinţă – în greacă).
Hera7, – Hera este zeiţa protectoare a căsniciei, a căminului şi a femeilor măritate. S-a căsătorit cu Zeus, fratele ei mai mic. Cu Zeus a avut patru copii: pe Ares, Hebe, Hefaistos şi Eileithynia.
Personaj principal în relaţia sa cu Hercule, Echo, Leto, Apollo, Artemis, Callisto, Semele, Dionysos, Pallas-Athena, Afrodita, Io, Lamia, Gerana, Tyresias, Chelone, Heras apare de obicei geloasă, mânioasă, chiar nesăbuită.
Berenice8? – Berenice e forma macedoneană a grecescului Pherenike, care însemna aducător de victorie (phero –aducător , nike– victorie). Ulterior Berenice a devenit Veronica. Există multe personaje cu acest nume, dintre care Berenice II, egipteancă, cea care şi-a tăiat părul şi din el s-a format constelaţia care se numeşte Părul Berenicei. Toate personajele purtând acest nume au avut câte o poveste de dragoste dramatică.
Cu Afrodita să-mi alin alean, 9 –zeiţa frumuseţii şi a iubirii. Există două Afrodite: cea născută din Uranus şi cea născută din Zeus (Afrodita Urania şi Afrodita Pandamos). Căsătorită cu Hefaistos, s-a iubit cu Ares, Dionysos, Hermes şi Poseidon, precum şi cu muritorii Anchises şi Adonis. Cu Hermes a avut mai mulţi copii: pe Eros, pe Anteros şi pe Harmonia, iar cu muritorul Anchises pe Aeneas (personajul principal din Eneida lui Virgiliu). Practic, prin acţiunile ei, direct sau indirect, Afrodita a contribuit la două evenimente majore ale lumii antice: războiul troian şi întemeietoarea mitică a Romei (prin Aeneas). La fel de celebră este şi cu numele roman de Venus. Această „vulnerabilitate” a Afroditei îl face pe poet să creadă că poate aspira şi el la graţiile zeiţei.
S-adun cu Demeter mii, blonde spice10 – dacă în cazul Afroditei poetul pare serios, ironia e vizibilă în evocarea lui Demeter (Demetra). Evident că personajul liric nu e interesat să culeagă spice…
Să te transform, iubito, ca zeul Pan11 –Pan era fiul lui Hermes şi al Dryopei, socotit protectorul păstorilor şi a turmelor, dar şi a sexualităţii. Este inventatorul syrinxului. E pe jumătate om şi pe jumătate ţap:, având coarne, barbă şi copite de ţap, precum şi trupul acoperit cu păr. Pan a inventat naiul: urmărind o nimfă, ea s-a transformat în trestie. În amintirea ei Pan a făcut primul nai din trestii tăiate şi unite între ele. Numele de Pan înseamnă tot. De la numele său vine termenul de panică, precum şi panismul sau păgânismul.
În nai12, – prin nai înţelegem două instrumente: fluierul de trestie cu şapte guri şi instrumentul compus dintr-un sistem de fluiere de dimensiuni diferite, lipite între ele şi aşezate în ordinea mărimii lor. Îndrăgostitul, adresându-se iubitei, îi propune acesteia dragostea şi într-un fel, chiar în cazul unui refuz, nemurirea.
să îndur, mereu supus, doar bice.13 –ne o vorba de bicele îndurate de un sadic masochist, cu de bicele folosite cu sens conotativ, mergând până las bicele plăcerilor sau biciuit de privire etc.
Iubirea noastră e un solar cadran14 – iubirea deplină dintre doi îndrăgostiţi e însuşi timpul. Se sugerează discret că într-o iubire există atât lumină (soarele), cât şi umbră (cea care măsoară de fapt trecerea timpului).
Şi-i sfântă15, – orice iubire e sfântă, pentru că e dorită de Dumnezeu. Dumnezeu a „inventat” chiar iubirea, prin iubire aducându-i-se mărire şi slavă, dar şi asigurându-se perpetuarea speciei, scopul final, nu întotdeauna mărturisit, al oricărei iubiri. Iubirea este sfântă şi pentru că depăşeşte aria religiosului, cotropindu-l. Altfel spus călugăriţele, maicile iubesc chiar cu fervoare, numai că iubirea lor este iubirea faţă de Dumnezeu. Călugăriţele sunt numite şi logodnicele lui Hristos. E încă un argument că iubirea este într-adevăr o lege universală, o atitudine fundamentală a omului, iubirea fiind asemenea cioburilor unei oglinzi, parţială şi întreagă în acelaşi timp. Avem astfel iubirea de oameni, de ţară, de popor, de limbă, de mamă, de tată, de frate, de soră, de rude, de o idee, de frumos, de îngeri, de sfinţi, de tradiţii, de strămoşi etc.
chiar dacă mă declar mirean.16 – am ales acest cuvânt – mirean – pentru că este, într-un fel, antonimul lui sfântă, dar şi pentru sonoritatea sa specială, care parcă ar pleca din „mire”. De altfel termenul, ca semnificaţii, gravitează în jurul bisericii: mirean este şi credinciosul care nu aparţine clerului, şi profanul (civil sau militar) şi laicul; e legat ca adjectiv de lumesc, dar şi de mir. Există şi un sens mai profund al versului: iubirea este sfântă, chiar dacă îndrăgostitul nu aparţine bisericii sau religiei. Cu alte cuvinte, oricine iubeşte se sfinţeşte prin iubire.
Iubirea noastră e un solar cadran.17 – versul este totuşi ambiguu. Imagistic, cadranul solar poate fi şi un simbol sexual: cercul şi dreapta. Cercul, curba sunt de esenţă divină, aparţin lui Dumnezeu, în timp ce dreapta şi unchiul drept aparţin omului, umanităţii. Prin urmare un cadran solar presupune atât o parte divină, cercul care devine timp şi o parte omenească, băţul înfipt în centrul cercului, care formează cu umbra un unchi drept. Prin urmare, exact ca în versul precedent, iubirea este o realitate duală, fiind în acelaşi timp divină şi omenească. Este poate cea mai importantă lecţie a acestor ancade. Iubirile pot fi celebre, între zei, între zei şi muritori, dar pot fi şi anonime. Un poet indian spunea că iubirea este sarea pământului, la fel de importantă ca apa, ca aerul, ca focul şi pământul.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.