LUCANSA HOTULUI DEVENIT COLECTIONAR DE TABLOURI

LUCANSA-2Mă plimb uşor, prelung, prin expoziţii,1
Precum Dante cu Vergiliu prin infern.2
Vorbesc cu tine, frate, doar în argou3
Şi ne ferim ascunşi prin  alte chipuri.4
E-o linişte ca-n depărate schituri,5
E-o lume înfundată, fără vreun ecou.6
Nici zvon, nici sunet, nici clopot nu discern,7
Tăcerea se ascunde-n propoziţii.8

Deşi-s dispus de ample achiziţii,9
Te bat pe umăr, complice, vag patern;10
Privesc afară prin rotundul hublou11
Şi-ntemeiez din rituri12, noi, vechi mituri.13
M-opresc la false, fade răsărituri;14
M-am hotărât azi să-mi cumpăr un tablou,15
În care, buimac, timpul moare etern16
Şi-aşteptă în zadar noi apoziţii.17

Lucian Strochi

LUCANSA HOŢULUI DEVENIT COLECŢIONAR DE TABLOURI 18

 Mă plimb uşor, prelung, prin expoziţii,1   – Această lucansă este destul de greu de descifrat întrucât  bănuim că „hoţul” e altceva decât un simplu fur. Poate fi un creator, un privilegiat care se iniţiază, un zeu care supune timpul. Pretextul îl constituie o vizită într-o expoziţie: o lume reală, dar şi artificială, naturală, dar şi creată de om.

Precum Dante cu Vergiliu prin infern.2  – orice călătorie e una iniţiatică, dar dintre toate călătoriile, cea a lui Dante în infern, întovărăşit de Virgiliu e cea mai cunoscută.

Vorbesc cu tine, frate, doar în argou3  – Hoţul îşi are un complice. Orice iniţiere se face în doi. Marile iniţieri, marile călătorii se fac în doi. Eul liric foloseşte un limbaj special, folosit doar de iniţiaţi, de membrii unei confrerii oarecare. Argoul este un metalimbaj de translaţie, cuvintele pierzându-şi adevăratele denotative.

Şi ne ferim ascunşi prin  alte chipuri.4 – Iniţierea presupune şi păstrarea unui secret. Taina îi protejează pe cei care se iniţiază. Ascunderea perfectă nu se produce în izolare: acolo ea este vizibilă, ci în mulţime. Gregarul protejează singularul, individualul.

E-o linişte ca-n depărate schituri,5  – Iniţierea cere linişte pentru a se permite concentrarea, meditaţia.

E-o lume înfundată, fără vreun ecou.6  Iniţierea nu permite reverberaţii, alte ritmuri, fiindu-şi suficientă sieşi

Nici zvon, nici sunet, nici clopot nu discern,7  – Ruperea de real se face prin absenţa sunetului (cel mai greu de realizat)

Tăcerea se ascunde-n propoziţii.8  – Limbajul absoarbe tăcerea devenind monolog adresat, vorbire interioară, gândire pură.

Deşi-s dispus de ample achiziţii,9  – Eul liric e deja iniţiat; tocmai din această cauză realizează precaritatea oricărei iniţieri, acceptând noi achiziţii.

Te bat pe umăr, complice, vag patern;10  – Tu-ul liric pare a fi mai puţin iniţiat, poate şi pentru că este mai tânăr. Sau poate patern se referă la o atitudine de superioritate a eului.

Privesc afară prin rotundul hublou11  – Ne aflăm într-un spaţiu limită agresiv, asemenea celui dintr-un  submarin. Totuşi datorită iniţierii contactul cu exteriorul nu este anulat.

Şi-ntemeiez din rituri12, noi, vechi mituri.13  Prin act şi ritual se întemeiază mitul. Profanul devine astfel sacru.

M-opresc la false, fade răsărituri;14 –Iniţierea permite recunoaşterea falsurilor. Răsăritul seamănă adesea cu apusul.

M-am hotărât azi să-mi cumpăr un tablou,15  – Hoţul devine colecţionar de tablouri. Cu alte cuvinte ochiul prin privire nu mai fură imagini, ci le prelucrează şi le stochează.

În care, buimac, timpul moare etern16  – Timpul se caracterizează prin devenire, prin durată, prin schimbare. Paradoxal, timpul moare în eternitate, mumificându-se. Este marea surpriză a acestei lucanse. Eul liric, poetul, hoţul de imagini şi de metafore, colecţionarul de lucruri rare, anulează timpul prin eternizare. Este ceea ce face  şi opera de artă. Acum totul pare clar: artistul e hoţul de timp, anulându-l prin opera sa nemuritoare. În fond, singurul duşman al oricărui artist este tocmai timpul.

Şi-aşteptă în zadar noi apoziţii.17 Timpul încearcă zadarnic să se salveze prin apoziţii, adică prin adjectivări, prin năpârliri, prin ipostaze.  Dar apoziţie înseamnă şi o creştere în grosime a membranelor celulare prin depunerea succesivă de straturi noi. E ceea ce face timpul îmbătrânindu-ne, dar şi trădându-şi trecerea (exemplu: inelele din trunchiurile copacilor).

Dacă prima lucansă analiza starea de poezie, această lucansă analizează şi comentează raportul operă de artă – autor – timp.

Această lucansa este dublă perfectă, având următoarele rime:

expoziţii  –  propoziţii  –   achiziţii – apoziţii   (a)

  infern   –  discern  – patern –  etern  (b)

  argou  –  ecou   –  hublou   –  tablou   (c)

  chipuri – schituri –  mituri  – răsărituri  (d)