Uşa şi fereastra… Între cele două ce deosebiri vedeţi şi, din punct de vedere senzitiv, estetic, etic, ontologic şi, de ce nu, vectorial, pe care o preferaţi mai întâi?

LUCIAN STROCHI: Dacă îi ceri unui copil să  îţi deseneze o casă, el va contura o asemenea construcţie în bidimensional. Va desena  o casă văzută din faţă cu o uşă întotdeauna închisă, dar cu o clanţă, cu două ferestre, de o parte şi alta a uşii, aşezate simetric, fiecare fereastră fiind împărţită în patru, deci cu ochiuri sau zăbrele. Cu alte cuvinte, copilul pictează o idee de uşă şi o idee de fereastră, engrame ale unui arhetip aproape mitic. Tot în copilărie, atunci când sunetele, imaginile şi cuvintele se întâlnesc (şi nu se despart ca mai târziu), uşa îmi sugera sunetul complex şi eliberator „uşşş” adică alungarea, plecarea, evadarea dintr-un spaţiu limită, sufocant pentru libertatea absolută de care are nevoie un copil. Fereastra o asociam sonor şi imagistic cu ferestrăul, adică tăia cu lumină zidul, pentru a putea pătrunde soarele. Nu spunea un proverb: Unde nu intră soarele pe fereastră, intră doctorul pe uşă? Fereastra şi uşa sunt legate intim între ele: de fapt, pentru o casă, ferestrele sunt ochii şi uşa  – gura. Asta pentru copii, care văd în casă un cap de om. Am scris mult despre uşi şi ferestre, dar poate cele mai adevărate versuri sunt acestea: adolescenţa e o uşă pe care o deschide oricine şi nu o închide nimeni şi încheierea unei leme: nevinovate niciodată ferestrele. Dar poate cel mai tulburătoare dintre ferestre sunt ferestrele sufletului, triunghiuri sau pătrate tăiate în sicriu, pentru ca sufletul decedatului să poată circula liber. Uşa  îi permite omului să fie terestru şi uman, iar fereastră să dialogheze cu cerul, cu divinitatea. Uşa aduce certitudinea, fereastra cultivă misterul. Mă gândesc însă că uşa este importantă pentru că e începutul labirintului şi intrarea sau ieşirea noastră primordială în lume. Raiul şi iadul au uşi, nu ferestre. Dar fereastra îţi permite contactul direct, nemijlocit cu absolutul: „Lângă fereastră unde-n colţ /Luceafărul aşteaptă.” Am avut onoarea şi plăcerea de a prezenta expoziţia pictorului Aurel Stanciu din Bacău intitulată „Ferestre”. A fost una dintre cele mai interesante expoziţii, tulburătoare prin execuţie şi semnificaţii. Ca să nu amân răspunsul la infinit:  admir uşile, mă închin în faţa lor, dar visez ferestre.