Prima mea dorinţă obscură a fost zborul.¹
Aripa era o metaforă perfectă.²
Din crusta fiecărei răni, drept carapace,³
Subtilă placentă, mi-am ridicat o casă.⁴
Mă simţeam relaxat, mă simţeam ca acasă:⁵ 
Eram o grădină de lumină şi pace,⁶
O floare vie, cercetată de-o insectă.⁷
Nu ştiam ce e viaţa, sau moartea, sau dorul.⁸

Mătăsuri, lungi versuri, le înşiram pe ape:⁹
Prin ele eu înotam până când, până când,¹⁰
Balaur verde, de aur, cu solzi argintii,¹¹

El, timpul, cu timpul, trupul mi-l acoperii.¹²
Eram când o toană, când o rază, când un gând:¹³
Prea departe de mine, de mine aproape.¹⁴
 

Lucian Strochi

LUCANSA TIMPULUI ÎNCEPUT SI OBSCUR   
 

Prima mea dorinţă obscură a fost zborul.¹ – pe scara vertebratelor, înaintea mamiferelor, deci şi a omului, se află păsările. Totuşi, nu avem nostalgia unei clase superioare omului, ci a unui „atavism” şi anume zborul, caracteristica principală a păsării. Nu e vorba doar de ascensional, ci pur şi simplu de dorinţa de a fi asemenea păsărilor.

Aripa era o metaforă perfectă.² –pentru zbor, o sinecdocă e aripa, ca şi pentru pasăre de altfel. Dar aripa este o metaforă încăpătoare, o condiţie a zborului, fie că e vorba de avion sau de pasăre. Această regresie nostalgică, la prima vedere curioasă, ne face să ne dorim să fim ceea ce nu suntem sau nu mai putem fi. Dintre mituri, cel al lui Icar ilustrează cel mai bine dorinţa de zbor, de a cunoaşte şi de a stăpâni cerul.

Din crusta fiecărei răni, drept carapace,³ – regresia nostalgică poate continua cu ţestoasa, aflată printre reptile. Dar acum raportul  analogic se referă la carapacea văzută ca o crustă  pentru o rană, o protecţie, asemenea unui schelet extern. Evident carapacea semnifică şi altceva şi anume o retragere în faţa unei agresiuni.

Subtilă placentă, mi-am ridicat o casă.⁴ –şi placenta poate avea rolul unei carapace, după cum şi casa poate fi o placentă sau o carapace.

Mă simţeam relaxat, mă simţeam ca acasă:⁵ –deocamdată nu ştim cine e agresorul, dar strategia de apărare, scutul ne spune că el există.

Eram o grădină de lumină şi pace,⁶  – şi eul poetic se poate metamorfoza, luând forme dintre cele mai neobişnuite, cum ar fi lumina sau liniştea

O floare vie, cercetată de-o insectă.⁷ –aceeaşi strategie a disimulării, părăsindu-se chiar regnul animal, în favoarea celui vegetal.

Nu ştiam ce e viaţa, sau moartea, sau dorul.⁸– ne aflăm într-un repaus absolut într-o lume increată, în care nu funcţionează legi durative sau vibraţii.

Mătăsuri, lungi versuri, le înşiram pe ape:⁹ –evident o asemenea stare de lucruri nu poate persista, eul poetic trebuie să devină activ, să creeze lumi noi: o lume vegetală, mătasea fiind o plantă acvatică (mătasea broaştei); o lume artificială, în care mătasea să fie un produs manufacturier, dar şi o lume a creaţiei, cu versuri lungi, caracteristice epopeilor

Prin ele eu înotam până când, până când,¹⁰ – apa este elementul primordial din care apare omul, fiinţă mai mult acvatică decât terestră

Balaur verde, de aur, cu solzi argintii,¹¹ –ne aflăm în imaginarul unui basm sau poate memoria noastră ajunge până în mezozoic. Oricum, adversarul este balaurul, monstrul, fie că e vorba de un zmeu, un balaur, un dragon sau un dinozaur.

El, timpul, cu timpul, trupul mi-l acoperii.¹² – vers decisiv pentru înţelegerea lucansei: adversarul este o realitate proteică, luând diferite înfăţişări. E vorba de timp, cel mai mare duşman şi prieten al omului. Versul e ambiguu, nu ştim dacă timpul este adversar sau aliat.

Eram când o toană, când o rază, când un gând:¹³ – versul ne oferă o posibilă definiţie a omului: triada, sentiment – credinţă – gândire (toană – rază – gând)

Prea departe de mine, de mine aproape.¹⁴ – versul e amar, pentru că se referă la imposibilitatea omului de a se (auto)cunoaşte. Totuşi nu trebuie neglijată nici speranţa că omul poate fi „aproape de el”, cu alte cuvinte există posibilitatea unui progres, de tip ontologic şi gnoseologic.

Această lucansă e o lucansă-sonet, cu următoarele rime:

zborul  – dorul

perfectă –  insectă 

 carapace –  pace   

 casă –  acasă   

 ape  – aproape  

 când –  gând 

 argintii –  acoperii

Dacă în lucansa precedentă, eroul şi eul liric era până la urmă timpul, în această lucansă eroul, personajul este omul, e drept „desfăşurat” în timp.