Aveţi epică în care exploataţi tema „Zidului”. Ar fi interesantă o incursiune pe această temă, în rezumat, din minim trei perspective – istorie, teologie, literatură. Undeva tema aceasta le uneşte. Nu-i aşa?

LUCIAN STROCHI: Istoria zidului se confundă cu istoria umanităţii. Oraşul începe cu zidul. Zidul de apărare şi zidul unei cetăţi, unei pase. Zidul fascinează, apără, ascunde, ascute imaginaţia. Despre zid s-au scris multe pagini memorabile de la cele din Biblie, cum ar fi cele despre zidurile Ierihonului şi până la paginile lui Dino Buzzati sau Ismail Kadare. Multă vreme zidul a fost hotarul dintre viaţă şi moarte. Şi nu putem trece peste asta. Cea mai măreaţă construcţie umană, zidul chinezesc, prima minune modernă a lumii e singura care se vede din cosmos. Să nu uitam că cetăţile au înfruntat secolele datorită zidurilor. Zidul este ultimul care dispare, aşa cum este la om scheletul. Romanticii au chiar o temă a „ruinurilor”, deci a zidurilor. Dar, întorcându-ne în teologie: unul dintre prenumele lui Dumnezeu aste Atoateziditorul, iar zidire este un termen suficient de încăpător pentru facere, creaţie. Ce ar fi Meşterul Manole fără versurile: „Zidul rău mă strânge/Viaţa mi se stânge?” Ce s-ar face evreii fără Zidul plângerii? Sau circul fără Zidul morţii? Îmi rămâne în minte Sobieski şi românii  de Costache Negruzzi ,unde zidul devine un personaj principal, sau, din  Eminescu, din  Scrisoarea III, monologul lui Mircea prin care acesta se autodefineşte: „Dar iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă, Baiazid!” Zidul este componenta de bază a labirintului, poate cea mai complexă construcţie umană. Iar labirintul este arhetipul uman care permite cele mai multe dezvoltări. Amintesc doar de câteva: Firul Ariadnei, Zborul lui Icar, Mitul lui Dedal, Lupta cu Minotaurul etc. Dar zidul înseamnă şi o dezvoltare aproape fractalică: un pod e un zid, un apeduct de asemenea, o casă are patru ziduri, un castel, o cetate se definesc prin ziduri…