În contextul lui „Nu”, aveţi, oare şi dvs. impresia, care, de la o vreme, mă încearcă pe mine, că omul contemporan rosteşte cu prea multă uşurinţă afirmativul „Da”?

LUCIAN STROCHI: Poate. Depinde totuşi de context, de mediu, dar şi de superficialitatea relaţiilor interumane. Aici s-ar putea să ai dreptate.

Care credeţi că trebuie să fie graniţa dintre „Da” şi „Nu”? Poate necesitatea, legea, firescul?…

LUCIAN STROCHI: Eu gândesc puţin altfel. Pentru mine da şi nu sunt ca polii curentului electric, ca talgerele unei balanţe, păstrează echilibrul în lume. Deci nu o graniţă ci o relaţie biunivocă, chiar de inerenţă. Da nu există în absenţa lui nu şi invers. Desigur, da şi nu sunt repere morale, estetice, trancedentale (religioase). Un da îţi poate schimba viaţa (un da dat la căsătorie –de exemplu), un nu la fel. Gândiţi-vă la război, la un referendum… Şi mai e ceva: îl prefer pe nu lui Da pentru că este mult mai dinamic, mai dialectic. O dublă negaţie e o afirmaţie. O dublă afirmaţie nu dă niciodată o negaţie.