CORNEL PAIU: Mă gândesc că dacă opera poate fi atemporală, atunci şi artistul, într-un anumit fel, care nu ţine totuşi de o viziune fantasmagorică, este atemporal…

LUCIAN STROCHI: Categoric. Dostoievski este atemporal, la fel Tolstoi, Flaubert sau Balzac. Dacă nu ar fi aşa, nu ne-ar interesa, nu i-am citi.

CORNEL PAIU: Ce credeţi, dacă ar fi să-şi continue astăzi existenţa un artist, să spunem din sec. al XVI-lea, acesta, evident după traumele readaptării, ar continua să creeze în stilul care l-a consacrat sau s-ar adapta modelelor/ modelor de astăzi? Şi-ar păstra individualitatea sau s-ar plia, poate genial, să spunem, pe postmodernism? Asta dacă acceptăm premiza (uşor suprarealistă, ha ha ha) că postmodernismul poate naşte genii!…

LUCIAN STROCHI: Eu cred că un mare artist este, cum spuneam, atemporal şi aspaţial, dar aparţine şi epocii sale. Există o tendinţă în artă la un moment dat, căreia nu i te poţi sustrage. Prin urmare, cred că un artist autentic ar rămâne fidel stilului său, obsesiilor sale. Şi astăzi se mai pictează icoane sau scene istorice…