XV
moartea-şi întinde spre mine năvod
ca o acoladă coclită torentul sub pod
ghicisem în boabe de porumb
despre o tragică întâmplare
scăpată din zăgaz
apa râului negru venise cu mare tulburare
vopseam cu minium roşu de plumb
roşu de sânge
podul de fier de cale ferată
cocoţat pe schele
cu fratele meu de cruce
vopsitorul de stele
şi dintr-o dată
dintr-un tren de manevră
un şarpe de sârmă oţelită
tremurând de fevră
a vrut să ne muşte
a smuls schelele
şi gura râului nu mai era acoladă
le-a înghiţit hulpavă
ca într-un mit
cu un chit
ca într-o baladă
eu răstignit
între ape şi cer
priveam râul de lignit
orizontală cascadă
ce mă aştepta cu braţele deschise
viaţa din mine murise
nu eram decât un odgon
sau spiţele unei roţi fără obadă
suspendat între cer şi ape
dincolo de orice pământ
dincolo de vise
nu scoteam un cuvânt
credeam că fratele meu de cruce murise
aşa credea şi el despre mine
văzând podul stropit cu sânge
de plumb roşu coclit
era ca-ntr-un mereu asfinţit
şi spaima din mine murise
degetele mele cedau
erau de oţel dar şi oţelul cedează
priveam în jur
era un asfinţit în amiază
plin de groază
cu un ultim efort
mai mult mort
am reuşit să mă caţăr pe scheletul de fier
eram acum mai aproape de cer
murisem şi înviasem
şi fratele meu murise şi înviase
îi intrase moartea şi viaţa în oase
şi acum ne priveam cu uimire
cum îşi priveşte nunta un mire
veniserăm de departe
de dincolo de viaţă şi moarte
de dincolo de fire
de vis şi de amintire
fratele meu plânge-n neştire
fără suspine nătâng
eu am uitat să şi plâng

Lucian Strochi