CORNEL PAIU: Care credeţi că este locul în literatura română a lui Grigore Vieru? Dar al lui Nicolae Dabija?

LUCIAN STROCHI: Îndrăznesc să afirm că sunt prieten cu amândoi. Cu Grigore Vieru am petrecut patru seri de neuitat la Piatra-Neamţ: bolnav îl găzduisem la cererea Prefecturii la Casa Franţei, unde eram director şi l-am vizitat patru zile la rând, cât a stat aici şi am discutat „câte-n lună şi în stele”. Aşa am înţeles mai bine problemele Basarabiei, literatura din Basarabia, ce ar trebui făcut pentru ca două ţări româneşti să fie o singură inimă. Grigore Vieru este un clasic al literaturii române, alături de Marin Sorescu, Nichita Stănescu, Ion Gheorghe, Ioan Alexandru, Adrian Păunescu… Nicolae Dabija în ciuda recunoaşterii unanime (este academician!), cred că mai are multe lucruri de spus, opera sa nefiind una definitivă ci, din fericire, una în formare, putând provoca multe surprize şi interzicând practic orice demers canonic. Din acolo de orice este însă un scriitor important, pe care trebuie să-l (re)găseşti în orice dicţionar, în orice istorie a literaturii române. L-am cunoscut mai bine în acest an la Chişinău, i-am ascultat discursul înflăcărat la Sfatul Ţării 2, ne-am întâlnit la sediul revistei Literatura şi arta. Sper să ne mai întâlnim şi să peripatetizăm.