CORNEL PAIU: Îmi mărturiseaţi cândva: „Ambii mei părinţi sunt din Basarabia…” Cum aţi aflat acest lucru? Ce-a însemnat şi ce înseamnă pentru dvs. această provenienţă, obârşie a părinţilor? Vă dă cumva sentimentul unei apartenenţe diferite, speciale, smulsă din comun? Vă responsabilizează în vreun fel?

LUCIAN STROCHI: Spuneam cândva că sunt „cel mai români dintre români”. Şi argumentam astfel: „Părinţii mei sunt la origine basarabeni, eu m-am născut şi am copilărit în Ardeal, mi-am făcut studiile superioare la Bucureşti, deci în Muntenia, trăiesc la Piatra Neamţ, deci în Moldova, am rude în Banat şi  – prin alianţă – şi în Maramureş, am mulţi prieteni olteni, iar vara mă duc la mare, deci  în Dobrogea. Poate fi cineva mai român decât mine?” Lucrurile sunt reale, dar gluma mea se apropie de o butadă. Nu recunosc geografiile spirituale, cel puţin nu în cazul românilor. Nu cred că sunt prin naştere deosebit de alţii. Am aflat că sunt considerat altfel decât alţii, în copilărie, în Calvaria. Războiul era prea aproape de noi şi pe stradă noastră erau nemţi (de fapt prietenul meu Lucian Crişan, român, dar cu o mamă austriacă şi care vorbea nemţeşte), ruşi (adică eu) (părinţii mei şi bunica vorbeau ruseşte) şi români. Deosebirile erau de… rimă: „Neamţ / cu c… în şanţ, Rus/cu c…-n sus, Român/ cu c… în fân.” Eu li tizul meu eram pete de colare şi de curiozitate şi atât. Petroşaniul meu a fost întotdeauna o oază de înţelegere între etnii. Trăiau în bună pace români unguri, nemţi, sârbi, unguri, evrei, slovaci, ruşi, bulgari, chiar şi turci. Asta din cauza minelor, în primul rând. M-am considerat întotdeauna un român, ca şi părinţii mei (s-au refugiat de două ori, iar un unchi, Victor a fost deportat în Siberia ca !spion român” pentru că rămăsese acasă să apere gospodăria, acareturile, petecul de vie, averea familiei. Nu reuşesc să-i văd pe basarabeni decât ca fiind români, vitregiţi istoric o vreme.