CORNEL PAIU: La începutul interviului nostru erau paşii medicilor, asistentelor şi infirmierelor de pe holul spitalului… Poate, din când în când şi câte o sirenă de salvare… Dar acum? Acum, de exemplu, când redactez această întrebare, e aproape de miezul nopţii (23h41min.). E linişte absolută în bloc. De-afară, prin fereastra deschisă numai câte o adiere de vânt răzbate până la mine… Aud coolerul calculatorului lucrând, ţăcănitul tastaturii şi… propriile-mi gânduri…

LUCIAN STROCHI: Acest proiect care a început dintr-o dorinţă firească de a comunica (ce să faci într-un spital?), ajuns să fie un lucru important atât pentru noi, cât şi pentru alţii. Văd în acest interviu o luptă paşnică între noi (totuşi luptă!), dar şi o lecţie de viaţă, de cunoaştere pe care o oferim eventualilor cititori. Deja interviul nu mai e al nostru (aparţine celorlalţi). Poate se pierde ceva din spontaneitate, sigur se câştigă în profunzime. Mă ajuţi să mă cunosc mai bine, după cum şi tu te vei cunoaşte mai bine. După cum spectacolul de care îl oferim publicului cred că este extrem de interesant (cel puţin acestea sunt primele ecouri). Cred că după ce acest maraton se va sfârşi, va mai fi o perioadă când ne voi durea unele idei, precum muşchii care nu s-au relaxat suficient. Oricum e unul dintre cele mai lungi dialoguri care s-au purtat până acum…