CORNEL PAIU: La nivelul valorii câţi au supravieţuit?

LUCIAN STROCHI: Mihail Sadoveanu a fost întrebat odată câţi scriitori vor „ieşi” din celebra Şcoală de Literatură. Sadoveanu a răspuns cu tâlc, cu un calm imperturbabil: Câţi au intrat… E drept că nu întotdeauna moralitatea face casă bună cu arta, cu artistul în general. Dar problema e mult mai complexă. G. Călinescu a scris Cronica optimistului, în care lăuda între altele realizările socialismului, după ce scrisese Cronica mizantropului. A pactizat cu „duşmanul”? Tot el a scris Bietul Ioanide şi Scrinul negru, cărţi discutabile din punct de vedere moral, ideologic, dar valoroase din punct de vedere artistic.

Dar  a mai scris Cartea nunţii, Enigma Otiliei, Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Unii îl consideră cel mai mare critic român. Putem să-l ignorăm, să-l cenzurăm? Cărţile au cenzură imbatabilă: timpul. Din Sadoveanu nu rezistă timpului Mitrea Cocor, Nada Florilor şi câteva articole. Dar Sadoveanu rămâne în istoria literaturii române cu Creanga de aur, Baltagul, Fraţii Jderi şi încă aproape o sută de cărţi. În legătură cu lăcomia lui. Sadoveanu şi-a donat întreaga indemnizaţie de Vicepreşedinte al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (2000 de lei, dacă nu mă înşel) unor studenţi săraci, pentru ca aceştia să-şi poată continua studiile. Mi-a povestit acest lucru Savin Bratu, beneficiarul direct al unei asemenea burse. Petru Dumitriu a scris stalinistul roman-cărămidă Drum fără pulbere şi discutabila operă Pasărea furtunii. Dar tot el a scris Cronică de familie, aproape o capodoperă. Marin Preda a scris Desfăşurarea, Ana Roşculeţ. Dar tot el a scris Moromeţii, Delirul, Marele singuratic, Viaţa ca o pradă, Cel mai iubit dintre pământeni, câteva povestiri şi nuvele exemplare. Camil Petrescu a scris romanul fluviu Un om între oameni. Dar tot el a scris Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război, Patul lui Procust. A scris piesa Bălcescu. Dar tot el a scris Jocul ielelor, Act veneţian, Suflete tari. Nu mai vorbesc de Substanţialismul. Geo Bogza a scris atâtea cărţi discutabile, Meridiane sovietice fiind „capodopera”. Dar tot el a dat Cartea Oltului şi atâtea tablete memorabile. Zaharia Stancu a scris interminabilele Rădăcinile sunt amare, Dulăii. Dar tot el a scris Desculţ, Jocul cu moartea, Ce mult te-am iubit, Şatra, Pădurea nebună. Eugen Barbu a scris Principele, Săptămâna nebunilor, Groapa. Dar tot el a scris Facerea lumii. Şi exemplele pot continua la infinit. Dacă analizăm activitatea scriitorilor în perioada 1950-1960, vom constata zeci de tomuri bune doar pentru maculatură.  Unele cărţi sunt semnate de nume mari. Ce e de făcut? Acele cărţi false, nesincere, oportuniste s-au eliminat singure. Nu le mi găseşti prin biblioteci, cu atât mai puţin în memoria noastră colectivă atât de selectivă. Sincer, ai citit aceste cărţi proletcultiste? Nu cred! Lectura astăzi a unei asemenea cărţi e aproape o perversitate. Aproape toţi scriitorii români au scris în perioada sus-amintite şi asemenea opere. Trebuie eliminaţi, marginalizaţi, puşi la „stâlpul infamiei”. Excepţiile sunt rarisime: Lucian Blaga, Vasile Voiculescu. Cineva propunea o istorie morală a literaturii române.   Dintr-o asemenea istorie nu ar fi făcut parte Mihai Eminescu, Ion Creangă, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale, Vasile Alecsandri, Grigore Alexandrescu, Titu Maiorescu, Eugen Lovinescu, Mircea Eliade, Mihai Sadoveanu –ca să dau doar zece nume, ceva mai îndepărtate în timp de noi. Cum ar arăta o asemenea literatură?