CORNEL PAIU: Pactizarea de conjunctură sau de complezenţă, ca necesitate, ca impunere, cu „idealurile” comunist-socialiste sau muncitoreşti, cum credeţi că trebuie privite astăzi? Cu înţelegere şi toleranţă? Ori dimpotrivă?

LUCIAN STROCHI: Răspunsul e foarte dificil. Din perspectiva zilei de azi, ar trebui să privim aceste pactizări cu mânie proletară, să le înfierăm. În realitate, scriitorii artiştii sunt şi ei oameni. Un mare profesor al meu, mi-a spus la despărţire, după terminarea facultăţii: Dragul meu, nu vei putea ocoli compromisurile. Dar încercă să le faci pe cele mici, pentru a nu fi obligat să le faci pe cele mari. Şi când e vorba de viaţă, de libertate, de familie, pactizarea de conjunctură se produce. Să nu uităm şi situaţia României după 1945. România a pierdut războiul. A intrat sub influenţa rusă. Aşa au hotărât cei mari. Putea fi şi mai rău. Ne-a salvat perioada interbelică, o perioadă extraordinară a României. Dar „sovietizarea” s-a produs în trei reprize: mai timid, mai ezitant până în 1947, mai agresiv până în 1953 (moartea lui Stalin), ceva mai relaxat până în 1956, din nou agresiv până în 1964. Apoi sovietizarea a devenit „naţionalizarea”, pentru ca, de prin anii 1971-1972 să asistăm chiar la victoria revoluţiei „ciuce” (nord-coreene) şi la noi. Iar perioada 1980-1989 a fost cea mai grea, pentru că revoluţia culturală a fost urmată de raţionalizări, economii, reşapări dramatice. Însă vorbim mereu de creaţia literară, de creaţia artistică în general şi uităm rolul criticii literare. Realismul socialist nu l-au impus scriitorii, ci criticii literari. Nu dau nume, respectivii au ieşit demult din istorie, atât cea literară, cât şi cea generală. Mă amuză faptul  că se încerca reabilitarea lui Mihai Novicov, de pildă. Sau a lui Sorin Toma, fiul lui A. Toma.