CORNEL PAIU: Într-adevăr… Mult zgomot pentru nimic sau pe-aproape… Dar să reiau… Mi-a plăcut cum aţi spus: „Din fericire există o critică mai tânără, echilibrată care îşi joacă din ce în ce mai mult rolul de mediator şi de mentor.” Stimulat de această constatare a dvs., gându-mi porneşte întrebător: aşadar avem „o critică mai tânără” şi, prin urmare, avem şi o critică mai veche… mi-aţi putea face o scurtă sistematizare, cel mai probabil istorică, a acestora?

LUCIAN STROCHI: Critica românească începe de pe la 1806 şi cum acum suntem în 2016, înseamnă că tocmai a împlinit 210 ani! Critica – în general – are câteva „roluri” precis determinate: încearcă să facă accesibilă, să „traducă” o operă, literară sau nu; să ofere o coerenţă istoriei culturii; să afirme noi valori şi să le consolideze pe cele vechi; să ierarhizeze valorile. Critica românească trece prin câteva etape: etapa afirmării latinităţii şi implicit a românismului şi aici îi avem pe corifeii Şcolii Ardelene; să facă din limba română o limbă flexibilă, mlădioasă, capabilă să surprindă cele mai subtile nuanţe lingvistice şi aici se remarcă Ion Heliade Rădulescu (cu al său indemn: „Scrieţi, băieţi, numai scrieţi!”) şi Gheorghe Asachi, urmaţi de Mihail Kogălniceanu cu a sa Introducţie la Dacia literară din care trebuie să reţinem măcar trei idei: „traducţiile nu fac o literatură”, istoria ţărilor noastre oferă „destule sujeturi de scris” şi ideea că critica trebuie să vizeze „opera şi nu persoana”. Dar primul critic modern rămâne Titu Maiorescu, cu revista Convorbiri Literare şi cu cenaclul Junimea.