Dacă în alte volume (SPADA ŞI ARMURA LUI ARES – de exemplu) protagonistul poeziei lui Victor Stan era Timpul, acum, în TERAPIE TERESTRĂ, poetul se arată un amant fidel al  unei singure iubiri, Metafora, chiar dacă aceasta  – capricioasă, imprevizibilă, uneori ingenuă -, nu i se predă necondiţionat şi imediat poetului.

Metafora mi se pare a fi deci supratema obsedantă a acestui volum şi deschiderea e generoasă, atât în planul limbajului, cât şi în cel al imaginarului, adesea convertit în real.

Eliberat de orice constrângeri formale, mai mult ca în alte volume, unde versul clasic era dominant, chiar tiranic, poetul pendulează acum între versurile cu rimă, clasice, folclorice chiar, dar poate ajunge în suprarealism sau chiar expresionism, şi versul liber: Cotrobăim pădurea ca pe-o rană,/Luna ne bate ţinte în bocanci,/simt gura albastră-a puştii.

Astfel poetul apare descătuşat, dezlănţuit, dezinhibat, bucurându-se de redescoperirea limbajului poetic, a  rimei, a  sonurilor: Of, ce mai pantof/parcă ar fi un cârn cartof/ori şi mai şi/un verde iepure gri/care şchiopătă pe dealuri în dans!

Se poate ajunge chiar la un veritabil delir, dar şi descântec: Pe jumătate muget de mugur/şi troică/cealaltă jumătate/tunet-egumen/dintr-o nebună ibovnică,//străfulger de roată retorică/urgisită, păgână/trecând peste moarte/ispită de sălcii deşarte/neagră Golgotă!…

Versurile patriotice, sensibile, demne, care l-au făcut demult cunoscut pe Victor Stan sunt şi ele prezente:  Binecuvânt pământul şi-l sărut/cu sufletul ca pe un  boţ de pâine/şi-i las portretul sângelui tăcut/să-i cânt mirat a sevelor vecie!

Iată şi un poem frumos, din această sferă semantică, ideatică, ce merită citat în întregime: Ne-am însemnat până şi-n porţi destinul/să ardă vara-n stoluri colorate; /în lemnul lor noi ne-am sculptat seninul/şi florile şi frunzele brumate!//iar stâlpii casei ard de-atâtea sfere/iluminând pereţii dintre noi/şi ceasul casei bate cu putere,/neliniştea nocturnelor odăi! //Ades fecioarele ieşite în ceardac/tâmpla şi-o reazemă de stâlpi când visul/în ele coc seminţe de copac/şi-şi uită albu-n sânii lor caisul/amirosind a pâine şi colac!//De-aceea poate uneori bătrânii/sculptează-n carnea lemnului oftând/şi-şi amintesc că-odată ochiul Lunii/l-au ctitorit îndrăgostiţi plângând!… (EFIGII DE LEMN)

Pentru a fi mai aproape de ideea de ţară, poetul simte nevoia să folclorizeze, ajungând la veritabile performanţe, monorima producând adevărate, inedite cascade sonore: Purpura florilor, /sora viorilor,/iedera sorilor/gloria zorilor!

Ingenios, poetul produce un chiasm între o cunoscută imagine blagiană, aproape heraldică şi o imagine a unui trecut fabulos: Ţară de aur deasupra cu vulturi/şase fecioare, fulger în fereşti/desenează peste inima patriei scuturi albastre (HORA DE LA FRUMUŞICA).

Tot blagiană, amintind de „razele de lună” care se izbesc în geam, dar şi de „mirabila sămânţă” sunt versurile: E o fericire/să mai pot auzi /când străpunge lumina/în seminţele tinere!, expresia rămânând, paradoxal, originală şi proaspătă.

Rana timpului  nu e încă vindecată şi prin urmare, timpul revine, în formule cunoscute sau inedite, dilatându-se:  Îţi scriu aceste rânduri /în răgazul ce mi-a mai rămas/dintre două războaie, intrând în relaţie cu spaţiul, dar şi cu destinul:  Toate drumurile duc la Ninive!/În preajmă clipele dănţuiesc,/capre sălbatice, costelive!

Victor Stan reuşeşte cel mai bine în poemele cu surdină, cu un ton reţinut, dar cu amplitudini biblice.

Gestul poate fi primordial, iniţiatic, venind din tainice începuturi: Am strâns/lumina-n suflet/ca pe-un căuş/de rouă/să beau/când mi-o fi sete/din mâinile-amândouă!(MIRAJ).

Ruga curge firesc şi demn, într-o linişte siderală: Mi-am ridicat, Doamne, fruntea în faţa Ta/precum nufărul apelor însetat de lumină/să-mi pot trece speranţele dincolo/de gardul de sârmă ghimpată a cerului/cu care ne-ai înţesat ograda de păsări/şi livada de vişini să putem afla cărarea/ce duce către Tunelul Oranj! (ACOPERIT ÎN GIULGIURI DE PĂMÂNT)

Limbajul poate părăsi  verbalul şi chiar gestualul, refugiindu-se în paraverbal, fiind când hieratic, când biblic,  când ritualic: Ia-ţi umbra şi du-te!/În imnul acesta croieşte-ţi/un alt adăpost!

Timpul se autosuspendă: La ora ovală,/tăcerea îşi face siesta!/În jur e-o linişte patriarhală!…

Ochiul e otrăvit, puterea sa e teribilă: Ochiul despică şi roade în fier, /zdrobeşte beznele!

Tragicul e asumat şi sublimat: Şi sărbătorile pe nesimţite/dau buzna-n sat cu clinchete subţiri/îmbujorând ogrăzile şi satul/grădini cât vezi cu bolţi de trandafiri,/mama sădeşte flori în cimitir!…

Terapia terestră e pregătită atent, mai întâi printr-o pendulare metafizică: Nordul credul/umblă tehui,/vis somnambul /prins de statui; (IMNIC MĂ DĂRUI), apoi printr-un descântec izbăvitor: Un pâlc /de luceferi /mustăcioşi/fugiţi /din cer /pe pământ/îşi scaldă /genunchii /în lava /vulcanilor/noroioşi/să-şi vindece /oasele /de reumatismul /cosmic! (TERAPIE TERESTRĂ.)

Ne aflăm încă într-o lume dinaintea Creaţiei: E-un negru capăt până-n scapăt,/îţi bântui umbra, ţi-o sărut/până ce iarăşi de la capăt/ne-o vindecăm să ardă-n lut! (UMBRA)

Decorul e prin urmare apocaliptic, ca într-o pictură de Hieronymus Bosch: Leapădă tăcerea vineţi melci/le-am zărit spinările solzoase/Urlă clipa ca-ntr-un salt mortal/picurată-n spaţiu pe meninge/dormitând pe-un monstru de metal/simt văpaia iederii cum plânge!(PUTEREA DIN ADÂNC), iar atmosfera uşor bacoviană: Te chem când cerul putrezeşte-afară:/plouă cu boabe roşii colorând pământul/se face roşu lanul de secară (FULGER).

Nu o dată asocierile sunt surprinzătoare, metaforele  proaspete, oximoroanele inedite: Brazda pământului mereu mai visătoare/în toate zilele fiinţa ne-o străpunge/această jertfă sfântă ne apasă/pe suflet şi în oase şi în sânge! (PÂINEA CEA DE TOATE ZILELE).

Poetul se întoarce la rime, chiar rime interioare, nepărăsind tonul biblic: Pe fruntea parângului, la crucea amurgului/jeluim-aş rugului să rămân stăpân pe viaţă/aplecat peste comori până-n revărsat de zori (CEAS INDECIS).

Victor Stan este bântuit de sinestezii: În fiecare zi s-aud în sat azurul/cu margini înroşite de flori/muşcate de stele şi privighetori!, ezitând între civic, datină şi ritual: În amintirea ta, /îmi voi îngropa cuvintele/odată cu seminţele/proslăvind legile naturii/în beneficiul trudei încolţirii (SECUNDE OVALE), între dreptate şi indecizie ontologică şi gnoseologică: A căzut noaptea jumătate monadă,/jumătate cântec de baladă, (PE CINE CHEMI).

Se vrea un Meşter Manole inedit, care nu construieşte o mănăstire, ci o cetate, pe care de fapt o translează în spaţiu şi timp, într-o „transhumanţă” cu dezvoltări fractalice: Parcă-am mutat oraşul sus pe coastă/acolo unde-i via cu lăstuni/că-i de lumină şi ograda noastră/şi satul întreg cu iederi şi aluni!(URBANIZARE).

Satul rămâne însă vatră, matrice esenţială şi existenţială şi versul înscris în el nu poate fi decât folcloric: Lasă-mi, mamă, steaua ta/lumina s-o pot veghea/lângă codrii foşnitori/pe sub sorii umblători/şi să cat pe-o înălţime/dragostea ce urcă-n mine! (CÂNTEC DE ALEAN)

Lumea basmului e foarte aproape, ţinând chiar de un atavism al imaginarului: Dimineţile vin uneori/tatuate de copitele cerbilor/şi parcă mă cheamă să le zvânt, /roua picurată pe flori! (VIN UNEORI)

După ce a cutreierat lumea basmului, precum şi lumea începuturilor, poetul se poate întoarce cu curaj la sintagme, la cuvânt, la limba poeţească: Zidurile Voroneţului/îngropate-n culoare!/Ninge din ceruri cu ninsori postume,/şoselele-s încinse de bujori,/ne sunt deschise zările spre lume;/toată planeta-i ninsă de culori,/un hipodrom de feerii antume (NINSORI POSTUME)

Uneori, (se) mărturiseşte: Facem eforturi extraordinare/să descifrăm cu inima sintagmele! (SCENĂ ILUMINATĂ DE IZVOARE)

Victor Stan a fost, am mai spus-o, dintotdeauna, un poet al cetăţii, neezitând să-şi cânte patria, neamul, glia, casa.

O face şi în acest volum, mai puţin retoric şi explicit, dar parcă mai profund ca altădată: Şi umbra-n pietre, Doamne, se strămută/ceas indecis cuprins de fum -/sunt treceri verzi de stea căruntă/către livezile odoarelor de-acum!

Lumea s-a schimbat, amestecul de tonuri, de culturi, de cutume, de obsesii, determinând poetul să traverseze regnurile şi sensibilităţile cu îngândurare, dar şi cu dezinvoltură: Han al viorilor, trufie de maci,/adăstând prin cetăţi pietruite/cu safire şi aştri albaştri…(ADĂSTÂND PRIN CETĂŢI). sau, în alt registru: Pe portativele lăsate de Bach/am auzit suspinul seminţelor…(ASCULTÂNDU-L PE BACH)

Ajuns la o înţelegere senină a lumii, poetul poate contempla, ca martor, arta, dându-ne subtile şi convingătoare definiţii, demonstrând caracterul etern al creaţiei: Când mai întindem câteodată hora/bătrâni-n sat atunci devin feciori/şi vârsta lor e vârsta tuturora…(VÂRSTĂ PERPETUĂ)

Surprinzător, în acest volum apar şi inflexiuni ale imaginarului ce ţin de arealul asiatic, îndeosebi cel nipon, poetul frecventând cu folos şi culturile extremului orient: Culorile curcubeului lângă statuia sânilor tăi/au fost ridicate la rang de virtute iubito!

Poet modern, despărţindu-se hotărât de epic, Victor Stan pare a fi părăsit şi liricul, în favoarea dramaticului.

Monologul devine astfel dialog, protagonistul căpătând un antagonist care nu poate fi decât Caligraful, personaj liric din atâtea volume ale artistului: Crivăţul cade învins la rădăcini de catedrale!/Primeşte-mi logosul, Caligrafule,/ca pe-o bucată de pâine/şi izbăveşte-mi sufletul de viclenii! (MEDITAŢIILE CALIGRAFULUI). Metafora nu e aproape niciodată plastică, ci revelatoare, subtilă şi ocrotitoare.

Eleatic prin viziune, prin teme şi printr-o privire lilială (marcă personală înregistrată) asupra lumii, Victor Stan este însă un heraclitic prin vers, prin aventurile limbajului, prin metafora pe care o cultivă pe ogorul propriu cu o răbdare benedictină.

Terapia terestră nu este una cu argilă, ci una de întoarcere la glie, la adevărurile fundamentale ale cuvântului şi ale imaginii.

Talpa şi iarba (adică ţara)  sunt engramele unui arhetip care nu ştim de unde şi de când vine, dar sigur se refugiază în eternitate, adică într-un timp suspendat şi într-un spaţiu protector.

Prof. dr. Lucian Strochi