Nu am precupeţit nici timpul, nici ştiinţa: ²
Aşa am învăţat ce este suferinţa.³
De la bolnavul care-şi aştepta sentinţa,
Am învăţat cât de puternică-i credinţa,⁴
Cât de puternică e-n suflet pocăinţa,
Cât e de necesară umilinţa.⁵
Nu mi-am precupeţit nici somnul, iscusinţa,⁶
Şi pentru fiecare om mi-am dat toată silinţa.⁷

 

De-atâtea drumuri, nu-mi mai ştiam nici locuinţa,⁸
Căci îmi pierdusem, clar şi ferm, obişnuinţa,
De a-mi vedea, măcar o noapte, reşedinţa,⁹
Aşa cum mi-ar fi cerut bunăcuviinţa.¹⁰
În gânduri îmi şopteam febril dorinţa,
Ca bunul Dumnezeu să-mi dea voinţa,¹¹
Morţii vrăjmaşe să-i răpesc fiinţa:¹²
Aceasta îmi era, în viaţă, stăruinţa.¹³

 

Deşi-mi dădusem toată sârguinţa,
Şi am luptat, atâta cât mi-a fost putinţa,
Fără de bani, îmi fuse biruinţa,¹⁴
Şi iarăşi spun: alături am avut căinţa,¹⁵
Între bolnavi, nu am ştiut ce este preferinţa.¹⁶
Să fiu uitat, aceasta mi-e cerinţa,¹⁷
Nu pentru sfânt, să mi se dea adeverinţa,¹⁸
Căci eu, mereu luptat-am doar cu nefiinţa.¹⁹

 

ÎNCHINARE

Visez ceva, un vesel cimitir ca la Săpânţa²⁰
Ca doctor fără de arginţi îmi las sămânţa.²¹
Aşa că dă deoparte recunoştinţa,
Şi altora, le lasă, să îşi măsoare, elocinţa.²²

  Lucian Strochi

BALADA DOCTORULUI FĂRĂ ARGINŢI¹  12 

Nu veţi găsi nicăieri sintagma la singular, ci doar la plural. Aşadar „doctori fără arginţi”. E vorba în toate cazurile de Cosma şi Damian, sfinţi, doctori şi făcători de minuni născuţi în Asia Mică. (sărbătoriţi la 1 noiembrie) Dar există încă două cupluri de Cosma şi Damian, unul născut la Roma (pomeniţi pe 1 iulie) şi altul în Arabia (pomeniţi pe 17 octombrie). Cosma şi Damian sunt fraţi; după unii, chiar gemeni. Am ales forma de singular din mai multe motive: pentru a evita, paradoxal, personalizarea, pentru că taina, adică minunea e trăită doar ca act individual, vindecarea fiind o asemenea minune.

Nu am precupeţit nici timpul, nici ştiinţa: ² acest joc singular-plural se menţine pe toată durata baladei. Prin urmare vocea naratorului este unică, dar se are în vedere destinul, viaţa, minunile celor doi fraţi. Mama lor (lui) se numea Teodota şi le-a oferit o educaţie creştină, aleasă, insuflându-le iubirea de oameni.

Aşa am învăţat ce este suferinţa.³ – Teodota a devenit de tânără văduvă şi şi-a crescut cu greu copii.

De la bolnavul care-şi aştepta sentinţa,

Am învăţat cât de puternică-i credinţa,⁴ – minunea vindecării este trăită plenar şi de către doctor. Singura explicaţie pentru această vindecare rămâne credinţa.

Cât de puternică e-n suflet pocăinţa,

Cât e de necesară umilinţa.⁵– umilinţa presupune nu doar supunere şi penitenţă, ci şi o evaluare corectă a propriilor forţe.

Nu mi-am precupeţit nici somnul, iscusinţa,⁶  – un adevărat medic visează, caută rezolvări pentru cazurile dificile şi în somn. Iscusinţa vine dintr-o îndelungată practică, mii de ore petrecute la căpătâiul bolnavilor.

Şi pentru fiecare om mi-am dat toată silinţa.⁷  – adevăratul medic este acela care tratează egal fiecare bolnav.

De-atâtea drumuri, nu-mi mai ştiam nici locuinţa,⁸ –se sugerează că timpul alocat bolnavilor depăşeşte cu mult timpul trăit acasă, în relaxare.

Căci îmi pierdusem, clar şi ferm, obişnuinţa,

De a-mi vedea, măcar o noapte, reşedinţa,⁹ – e vorba de gărzi, dar şi de permanenta, atenta, devotata observare a bolnavului.

Aşa cum mi-ar fi cerut bunăcuviinţa.¹⁰ – a fi acasă noaptea este un atribut al normalităţii.

În gânduri îmi şopteam febril dorinţa,

Ca bunul Dumnezeu să-mi dea voinţa,¹¹–doctorul se transformă şi în preot, cerând ajutorul lui Dumnezeu.

Morţii vrăjmaşe să-i răpesc fiinţa:¹² – în fond, prin acţiunea sa, medicul se opune morţii şi, într-un fel, naturii.

Aceasta îmi era, în viaţă, stăruinţa.¹³–viaţa acestui doctor este exemplară şi în mod firesc după moarte va fi trecut în rândul sfinţilor.

Deşi-mi dădusem toată sârguinţa,

Şi am luptat, atâta cât mi-a fost putinţa,

Fără de bani, îmi fuse biruinţa,¹⁴ – a salva oamenii e mult sau e puţin, dar e suficient pentru o viaţă împlinită. Doctorul fără arginţi reuşeşte în misiunea sa tocmai pentru că nu este interesat de recompensele materiale.

Şi iarăşi spun: alături am avut căinţa,¹⁵– nu ştim dacă această căinţă era a sa, a bolnavului sau a amândurora.

Între bolnavi, nu am ştiut ce este preferinţa.¹⁶ –pentru un adevărat medic, boala şi nu bolnavul stabileşte priorităţile, în funcţie de gravitatea maladiei.

Să fiu uitat, aceasta mi-e cerinţa,¹⁷ – trecerea în anonimat este suprema umilinţă, dar şi supremul orgoliu.

Nu pentru sfânt, să mi se dea adeverinţa,¹⁸ – recunoaşterea sa ca sfânt nu o fost nicidecum un scop în sine.

Căci eu, mereu luptat-am doar cu nefiinţa.¹⁹ –luptând şi învingând adesea moartea, doctorul e în fond un erou.

Visez ceva, un vesel cimitir ca la Săpânţa²⁰ – sfântul, doctorul, omul le cere semenilor să aibă o atitudine detaşată faţă de moarte, chiar senină şi ironică.

Ca doctor fără de arginţi îmi las sămânţa.²¹– a lucra fără arginţi este o vocaţie, o dăruire pentru semeni, o aplicare corectă a jurământului lui Hipocrat.

Aşa că dă deoparte recunoştinţa,

Şi altora, le lasă, să îşi măsoare, elocinţa.²²   – prin urmare, doctorul fără arginţi cere  celor care îl preamăresc să se îndrepte spre alţii, care au nevoie de elocinţa lor.

Această baladă este o punte ideatică între Balada primei credinţe şi Balada fratelui mort şi este scrisă în monorimă.

Şi, pentru că este vorba de ultima baladă scrisă în monorimă, trebuie să mărturisesc că această autoimpunere formală nu a urmărit virtuozitatea, ci cantabilitatea, rostul unei baladei fiind  şi acela de a fi cântată, interpretată.