Cineva observa cu luciditate şi tristeţe faptul că umanitatea şi-a structurat,  de câteva milenii bune, masculin, cultura.

De aici câteva consecinţe: numărul artistelor este infim în comparaţie cu cel al artiştilor.

Dacă totuşi o artistă reuşea să supravieţuiască unui mediu ostil, trebuia să treacă prin câteva metamorfoze: lirică impersonală, luciditate, invenţie verbală.

Cu alte cuvinte femeia trebuia să împrumute şi să poarte haine bărbăteşti, să imite ticurile „masculului matur”.

Sau, dimpotrivă, să fie graţioasă, delicată, lilială, calină, fragilă. În cazul poetei să scrie o poezie de album, cu puţine volte şi volute, cu imagini timide.

În Ademenind eternitatea, poezia Ligiei Stan contrazice violent această imagine.

Poeta are simţul cosmicului (simţ rar, al celor aleşi): Totdeauna am primit semnale /răstignite din cosmos: (ACOLO).

Este o urmutter, o mamă primordială, aşa cum mitul creaţiei la multe popoare e popular cu zeiţe care nasc universul.

Simţul cosmic, îi permite o intuiţie justă a valorilor sacre: Subjugată de tăcerea cometelor/îmi scriu poemele/ca pe niște melancolice firide/prin care pătrund/norii prevestitori/și aerul binecuvântat/al mahalalelor veacului douăzeci, /pe unde îmi regăsesc/icoana bunicilor; /cearcăn de aur străvechi! /(AUR STRĂVECHI)

Ligia Stan este un Alcyon, o pasăre a furtunii. Starea ei de graţie e apocalipsa: Nu mai ajung trenurile /la destinație! /Le-au deraiat florile. //Pe șine acum/aleargă stafii/de lilieci înfloriți! //A înțepenit orizontul. /Peronul ultimei stații/aleargă la plus infinit! (ACCIDENT)

Apocalipsa poetei este modernă,valabilă pentru acest secol: Întemnițate rădăcini, /vârtejuri de flăcări/și-ascut sugrumându-mă/cu capete de lumini//până când /câmpia lipită de cer/o simt pe umeri/împovărându-mă/străfulgerându-mă/nordul tăcerii izbucnind /în sânge! (NORDUL TĂCERII.)

Simţul cosmic e obţinut cu mijloace rafinate, plecându-se de la o expresie populară: se crapă de ziua, pe care poeta o transformă din conotativ în denotativ:

Din cer/lumina bubuie/de rouă: //Se crapă/dimineața lumii/în două! (CATACLISM)

În versuri puţine avem de altfel o descriere completă a unei asemenea apocalipse: Zilele mele sunt atât de puține/fumul de jertfă n-ajunge până la tine/se poticnesc ninsorile-n auz/iubește strigătul acesta/care mă arde/ca pe-un luceafăr pururea confuz/pustiite stelele,/de flăcări sălbatice ielele/oasele rămân înfășurate-n stindarde! (STRIGĂTUL CARE ARDE).

De altfel simţul catastrofic este prezent peste tot în volum:  ferestrele orizontului/explodează în noi/(PENTRU FIECARE), proiectând printr-un proces de epură, apocalipsa la nivelul morfo-sintaxei: Mi s-au risipit ostenelile/cuvintelor le-a pierit graiul/statornicia speranțelor/regnul dimineților burdușite/cu aripi color/virtuoși băutori de esențe/în zilele când șansele cresc/îmbătrânim căutându-ne frumusețea, //credincios trupul poemului/centură de castitate/izbucnește/fără nici un fel de opreliști/acoperind vârful tragic/al piramidei! //(STATORNICIA SPERANȚELOR).

Îmblânzirea luminii rămâne o enigmă, nu o imposibilitate: În rest/îmblânzirea luminii/rămâne cea mai ciudată/enigmă! (ENIGMĂ).

N-aş vrea să se creadă că din cauza acestui neobişnuit simţ cosmic, poezia Ligiei Stan aer fi neutrală, depersonalizată, descriere fenomenologică. Sensibilitatea poetei este adesea exacerbată: Ființă care nu mai cunoaște astâmpărul/albul din degete,/tainele, dogmele, nufărul!//Sub pământ nici nu pot să mai mor/mi-e sete, mi-e foame nebună de aer/mi-e teamă prieteni de zbor!//M-alungă din spațiu orbitele/în spaimele cerului /îmi sfârtecă pieptul făgăduințele/țipătul tăcerii, căințele! (ȚIPĂTUL TĂCERII) sau: Acolo în fiecare dimineață/ascult pacea ogoarelor/cum crește-n copaci/o aripă despicând/lespedea luminii în două! //Dă-mi fulgerul negru să-l sorb/să nu rămân oarbă să nu rămâi orb! (NU-ȚI FIE TEAMĂ)

Această sensibilitate dereglează simţurile, rezultând inedite sinestezii: În arhipelag bat/darabanele stelelor, /gloria fulgerului, /Steaua Canope/ răsfrânte în ochii materiei/făpturile noastre înfruntă/cataclisme ciudate /de nuferi și aripi de privighetori/sub privirile tale Diogene/miresmele sunt retezate/cu sabia de pe ram/razele licărind/peste văile cerului! /(GLORIA FULGERULUI)  sau: Împietrită îmi va fi lacrima/și văzul nu va ști/cum se devoră auzul./Mirosul de floare va rămâne/fumul de jertfă! /(ÎMPIETRITĂ ÎMI VA FI LACRIMA) şi încă: Eu auzeam cum clocotea amurgul: /semnul de piatră vinovat/raza din chip/de-atâta îndrăzneală rugul/devenise otrava lutului înmiresmat! /(EU AUZEAM)

Fără a fi narativă, poezia Ligiei Stan demitizează şi remitizează, propunerile ei fiind, cel mai adesea, inedite: Ce întâmplare teribilă/domnule Sisif/grația pietrelor a pierit/strivită de greutatea cuvântului! (FERICIREA LUI SISIF), poeta fiind atât Penelopa, cât şi Circe: Vino Ulisse în pridvorul meu întârziat/desferecat de glorii și postum/odaia mea e-o mare de nisip fierbinte/ți-am însemnat cu dâre roșii orice drum/ești dezlegat de moarte și cuvinte/în care-am vrut să mor măcar puțin! //N-auzi cum țipă sângele tânguitor? /În larg corăbii strivite zac pe stânci, /aripi cumplite umerii mi-i dor/de ani și ani stă pregătit să traverseze-n moarte/sufletul alb nepângărit de-atunci/un orizont de-o viață ne desparte! /(DOR DE ULISSE).