Ligia Stan simte acut nevoia de autentic: Cuvintele profesorului nostru de limba română/erau dulci și amare! /Mi s-a părut c-am descins/ dintr-un solstițiu cu lună nebună; /colegele erau plecate cu capul în nori, /aveau pletele de dor amețite: /le sărutase poetul Nichita Stănescu pe buze! //„Copii priviți-mă atenți /începem lecția de limba română!” //În fereastră /am văzut strălucind inorogul, /în sufletul meu lăcrima un colind!… (SOLSTIȚIU)

Nevoia de autentic nu poate anula acuta nevoie de ficţiune: Se făcea că într-o noapte/față-n față într-un parc de ferigi/eram cu Napoleon Bonaparte/invitata lui de onoare/ înconjurată de o mie și unu de rigi. //Urma să închei tratatul de pace/pentru dragostea și liniștea lumii/scris pe aripi de privighetoare//Gurile ruginite de tun/în curând vor ajunge/mori de vânt, /(ACT DE MARE IZBÂNDĂ) şi întăreşte  nevoia de  a păstra tradiţia: Din cântecul uitat de mine-acasă/și-aicea mai păstrez o taină-a lui/cu-atâtea patimi care tot m-apasă/și aripa mi-o freamătă pe grui! /(SCRISOARE MAMEI) sau: Am fugit de la școală: /în ogorul bunicului/mă aștepta grâul/îmbrăcat în straie/de gală! /(CÂMPENEASCĂ)

De aici şi până la ideea de patrie, de asumare a ei  nu e decât un vers: Acoperă-mi umerii/cu toga împărătească a grâului, /și spune-mi ceva, /să înfrunzească-n fereastră/floarea întinerită a teiului, /contemplând împreună/risipa petalelor din câmpia română. (MUGURI)

Ca orice poet autentic, Ligia Stan se contrazice permanent, schimbând tonurile perspectiva, chiar discursul poetic.

Uneori textul e o răzvrătire adolescentină: Domnule Don Quijote/declar recurs împotriva cuvintelor, /împotriva tristeții, /a singurătății lor! /(RECURS ÎMPOTRIVA CUVINTELOR).

Alteori se deghizează într-un pastel existenţialist: Presimt cum cade noaptea în genunchi/cu stelele ascunse-n vârf de unghi/frunzarele de umbre mai aproape/au năvălit odaia să-mi îngroape! /(PRESIMT CUM CADE NOAPTEA ÎN GENUNCHI).

Tonul este sigur de parcă poeta ar fi scris dintotdeauna, fiind contemporană chiar cu Homer:În încăperile de sidef/(ale cuvântului) /din motive perfect plauzibile/pe care nu mă încumet/să le dau publicității/am fost nevoită să intru/ghemuită/de prea multă mirare!//Acum, iată-mă așteptând/lângă groapa cu lei/lipită cu inima de zidul ispitei. /„Începe nemaiauzitul/număr senzațional!” /a tunat vocea marelui saltimbanc. //Vârfuri de săgeți otrăvite/îmi caută lacome inima./ (AUTOPORTRET INSOLIT).

Ca orice poet din acest mileniu, poeta simte nevoia desprinderii de cotidian, de limbajul comun şi atunci se refugiază în descântec: O-li-la, o-li-la, /descânt de aripă oftând/să te întâlnesc cât mai curând, /cât mai aproape de pământ/iarba sălbatică curgând, /dulceața vorbei fumegând! (DESCÂNT DE ARIPĂ OFTÂND)

Dar ieşirea din cotidian presupune şi o iniţiere: L-am visat de-un veac pe Machiavelli/(un catâr cu dinți de lapte) /contemporan cu Bonaparte/priponindu-mi cerul verii/din grădina cu brocarturi, /de-au turbat de spaimă jderii, /clampa ușii și năierii/vinovați de spuza mării/din pricina nemișcării/melancolici plopii tineri/din ograda Sfintei Vineri/au ieșit grăbiți în stradă/încântați nevoie mare/c-au ieșit iar fără soț/ne-au cântat o serenadă/cu parfum de Voroneț!… /(SERENADĂ CU PARFUM DE VORONEȚ)

Iniţierea îi permite înţelegerea ritmului, a involtului: Suspinul din coaja semințelor/prevestind/nașterea fructului, /explozie/petrecută în muguri! /(ACOPERĂ-ȚI LACRIMA).

Dintre figurile de stil, Ligia Stan cultivă cu succes sinecdoca, iar ca procedeu personificarea: Un capăt de cer valorează /cât însăși existența materiei. /O, de-aș găsi acum/măcar o gură de flaut/floarea de măr ar strălumina/ Universul, cântecul/unica nădejde de preț/peste care rămâne stăpână ființa! /(CÂNTECUL, UNICA NĂDEJDE DE PREȚ); Amiros a iarbă cuvintele/șuieră-n aer și latră/muntele, dintele, /rigă de piatră, /salamandră idolatră! /(PLATOȘĂ).

Bântuie prin versurile poetei şi o albastră nostalgie, bine filtrată, mai ales când e vorba de amintirea tatălui: /Tata binecuvântă dimineața/răsăritul soarelui și orașele/și când trece pe lângă semenii săi/îi privește ca pe o fotografie/în suflet/fiecăruia le spune:/”bună dimineața prieteni!”/Cuvintele răsunându-i greu/și sonor/asemenea unui cântec! (ASEMENEA UNUI CÂNTEC).

Un text singular, litanie, dar şi ironie, curaj şi timiditate, un superb anocolut:

Pre noi cine ne învie, /pre noi cine ne împarte, /apa din fântâna vie/cerul cu izvoare sparte!? //O, nătângă pătimire/cu gura de garofiță/Eu ibovnică, Tu mire/porumbel de porumbiță! //

Frunza de trifoi măreață/dă-ne-o Doamne, înapoi/dragostea din dimineață/către ziua de apoi! /(CÂNTEC DE INIMĂ)

Există multe revolte în acest volum, fie venită din inadaptabilitatea oricărui poet de a trăi într-o lume cenuşie: Știu ce înseamnă să trăiești/într-o provincie plicticoasă. /Stelele-verzi stau agățate de ramuri/ca niște căpățâni indolente de zei/să înduri mocirla luminii/ pe străzi izgonită de nuferi/acoperișurile țuguiate/căptușite cu cioburi de cearcăne/convinsă de existența/ce ne-a fost hărăzită. (ȘTIU), fie din revolta unui univers reificat: Un tulnic de luceafăr adus dinspre Calea Lactee/mi-a fost inel de logodnă, patima macilor roșii/luminându-mi rădăcinile grâului. /Universul îmi pare atât de aproape/încât îmi simt coapsele alăutelor dănțuind, /(amiezile soarelui păstrate sub pleoape/amirosind a ierbi și hiacint!) /(ADEMENIND ETERNITATEA).

Personificarea are efecte dintre cele mai interesante, versurile devenind mnemiotehnice: Statuile din parc au încărunțit/am zărit umbre/înălțându-se uriașe spre cer! /Vârcolacii sau poticnit în fântână/ buzele amforei lângă colții de fier! (DĂINUIND)

Din când în când textul este scurtcircuitat de insule tandre, devenind rugă şi haiku:

Ghemuită-n genunchi/zilnic mă spovedesc/cuvintelor! (BIOGRAFIE)

Orgoliul de a fi om, de a fi poet, de a-ţi fi cunoscut numele i se pare poetei scuzabil: Cea mai de preț biruință/numele meu pătrunde în sat/adulmecând flăcările/bibliotecii din Alexandria! /(SALAMANDRE DE PURPURĂ)

Traversând cu înţelepciune timpul, poeta ajunge şi la senectute: Urcând spre amintirile mele/mă bântuie un trandafir golgot. /Rămâi aici, mi se spune. /(Dar eu nu pot Doamne, /nu pot!) /(COLIND)

Orgoliul de om supravieţuieşte chiar într-un univers care se prăbuşeşte într-o implozie:

Minciună aproape secretă,/târgul de jnepeni/alaiuri barbare/de fauni și nimfe/și eu precupeață anonimă/ducând în pumni/tămăduitoarea lumină/copacii îmbrăcați/în cămașă de forță! (COPACI ÎMBRĂCAȚI ÎN CĂMAȘĂ DE FORȚĂ)

Rămânem cu fumul unor vremuri de altădată eroice, temerare, acum nostalgice:

În turnuri se crapă de ziuă/vicleniile nu-și mai cer alinare/au rămas închistate/în paloșul întors din cruciade/războinicii purtând/șuvițe albastre în mâini (AMINTIRILE TOAMNEI)

Dincolo de mit, de rit, triumfător se arată basmul: Fratele meu cu chip de căprior flămând după lumină/întoarce-te neîntârziat acasă, /iarba în ogor s-a rumenit de coasă! /(STENOGRAMĂ ÎNCRUSTATĂ PE COROLELE FLORILOR CĂTRE FRATELE MEU PLECAT ÎN LUME).

Poezia Ligiei Stan pendulează între imagini terifiante, demne de un Goya sau un Bosch: La picioarele ierbii/se rostogolește/umbra învinsă cu capul tăiat; /silnicia cuvântului/nu mai are scăpare! (RELICVĂ) şi imagini suave, subtile percepţii şi definiţii: Duratele /par clipe osândite! //Un cal Troian de vânătoare/în miezul horei ne urmează! (FRÂNTURI DE APOTEOZE).

Arta poetică este discretă, neexplicită: E o primejdie aproape secretă/teama poetului tânăr, /neputința lui să stea de vorbă noaptea/când are chef și-l paște urâtul/cu spicele grâului, /cu haitele de lupi înfometate ale cerului; /să privească bolta atunci când simte/că-i crapă retina, (TEAMA POETULUI TÂNĂR), dar tot demersul discursului este unul optimist: Am învățat de la firul de iarbă /că tristețea e un păcat. (STATUI CU PLETE DE FUM)

Ligia Stan  ne invită la o plimbare printre spaţii siderale, dar stelele pot fi şi cele oglindite într-un lac.

Un poet sobru, capabil însă de amplitudini impresionante. Siguranţa ei este aproape inexplicabilă.

Ai impresia că cineva, un mare poet, a scris un text pe care Ligia Stan îl recită fără şovăieli, ca pe ceva demult ştiut. Ca pe o rugăciune, ce pare ştiută înainte de a fi învăţată.

Sau poate că marele poet nu e decât una din vocile poetei, care are abilitatea de a-şi orchestra discursul într-un preludiu la unison. Sunt convins că despre această poetă se va mai vorbi mult şi de bine, pe măsură ce poeta se va hotărî să-şi facă publice textele poetice.