LIED
Uneori ajuns la râu îţi vezi chipul1
Galben, cum se cerne nisipul,2
Îmbătrânit, de parcă-ai trecut prin pădure,3
Printre spini şi desişuri sure,
Şi-o plasă de păianjen, ascunsă, ţi-a mângâiat faţa,
Cum mângâie soarele poteca, dimineaţa, 4
Sau tânăr (obrazul are atunci strălucire de ceară).5
Lunatică, de iarbă, strălucind sub lună într-o seară,
Sudoarea alunecă greu, ca pe-un măr altoit,6
Ca o flacără pe tăciune scrumit,
Ca un zeu adormit într-un mit.7
Ţârâitul greierilor taie iarba pe maluri,8
De unde, unde, de unde, valuri?9
Se reface stilul pierdut al universului,10
În distilatul, ritmul ameţitor al versului.11
Fulgerul rămâne-o despletire nervoasă de ape,12
Ca o tresărire de pleoape,13
Scârţâind ca scândura unei corăbii,14
Fulgerând ca lama unei săbii.15
Aici la râu timpul se curbează,16
Într-o buimacă, imposibilă amiază.17
Lucian Strochi
LIED 2
Uneori ajuns la râu îţi vezi chipul1 – acest lied are, ca temă, timpul. A-ţi vedea chipul în apă poate fi un gest narcisist, de suspendare a timpului care nu mai curge heraclitic
Galben, cum se cerne nisipul,2 –galbenul şi nisipul sunt simboluri ale trecerii timpului: frunzele şi fotografiile se îngălbenesc, iar nisipul se scurge în nisiparniţă (clepsidră).
Îmbătrânit, de parcă-ai trecut prin pădure,3 –râul este un hotar, sfârşitul un ei călătorii iniţiatice. Preţul călătoriei este însă bătrâneţea. Nu ştim dacă râul întâlnit este Styxul.
Printre spini şi desişuri sure, – aluzie poate şi la începutul Divinei Commedii a lui Dante.
Şi-o plasă de păianjen, ascunsă, ţi-a mângâiat faţa,
Cum mângâie soarele poteca, dimineaţa, 4 –pânza de păianjen este şi ea un simbol al timpului suspendat, al trecutului, al locului interzis.
Sau tânăr (obrazul are atunci strălucire de ceară).5 – tinereţea dă strălucire oricărui lucru, inclusiv obrazului care este neted, fără vreun rid.
Lunatică, de iarbă, strălucind sub lună într-o seară,
Sudoarea alunecă greu, ca pe-un măr altoit,6 sudoarea expresie a efortului dar şi al vieţii uneşte elemente dintre cele mai disparate din natură, iarba, luna, seara mărul altoit…
Ca o flacără pe tăciune scrumit,
Ca un zeu adormit într-un mit.7 – aceste metafore dau o importanţă deosebită sudorii, expresie a muncii, a vieţii. Nu ştim cine este zeul adormit în mit. Poate fi un Mercur, un Hefaistos, sau chiar un semizeu precum Hercule sau o fiinţă damnată precum Sisif.
Ţârâitul greierilor taie iarba pe maluri,8 – timpul înseamnă şi linişte „contrastivă”
De unde, unde, de unde, valuri?9 –aluzie la Dintre sute de catarge de Mihai Eminescu, dar şi la sinusoidele timpului
Se reface stilul pierdut al universului,10 – suntem în urma unui cataclism, universul încercând să se regăsească
În distilatul, ritmul ameţitor al versului.11 –universul este guvernat de ritm, iar versul e expresia pură, distilată a ritmului
Fulgerul rămâne-o despletire nervoasă de ape,12 – metaforă ce tinde să devină un oximoron.
Ca o tresărire de pleoape,13 – tresărirea de pleoape este infinitezimală ca timp, întocmai ca un fulger.
Scârţâind ca scândura unei corăbii,14 – lumina „tradusă” sonor
Fulgerând ca lama unei săbii.15 – lumina e acum dinamică, gerunziul legând substantivul fulgerul într-un ghem convingător de imagini
Aici la râu timpul se curbează,16 – la fel ca lumina, şi timpul se poate curba, devenind eternitate, sferă sau cerc.
Într-o buimacă, imposibilă amiază.17 – eternizarea timpului e percepută ca un cataclism atomic. După cum se remarcă, liedul se refugiază în cântec, baladă, fabulă (atunci când există o personificare şi o morală), epigramă (lapidară, dar cu o ideaţie înaltă), în romanţă, în idilă şi în elegie ca în cazul de faţă. Versurile sunt împerecheate, simple. Se remarcă şi un fior metafizic interesant, inedit.
Acest lied a trecut prin mai multe variante, de parcă timpul ar ezita până la găsirea unei expresii adecvate. Şi versurile au un număr diferit de silabe, sugerându-se şi în acest fel, unicitatea şi diversitatea timpului.
Trebuie să fii autentificat pentru a publica un comentariu.