Mi-am smuls frunzele,¹ mi-au căzut dinţii,²
Ploile timpului mi-au săpat, adânc, în obraz, riduri.³
M-au durut ierni,⁴ m-au uitat şi părinţii,⁵
Fantomele timpului⁶ se spânzură, cenuşii, de ziduri.⁷

Mi-am înclinat frunţile,⁸ mi-am frânt şi spinarea.⁹
Găvanele timpului mi-au sorbit, lacome, ochii.¹⁰
S-a scufundat zarea,¹¹ s-a prăbuşit cărarea, mişcarea,¹²
Clepsidra-şi probează, prismatice, irizatele rochii.¹³

Iubitele mele au ars şi s-au risipit în vânt…¹⁴
Copiii mei au rămas mai departe-n pământ:¹⁵
Nu mai sunt, nu mai sunt, nu mai sunt:¹⁶
Sângele meu, decolorat, e cuvânt, e cuvânt.¹⁷

Lucian Strochi

CÂNTEC DESUET (LIED)   4                       

Mi-am smuls frunzele,¹ –temele acestui lied sunt natura şi timpul. Protagonistul textului e natura care se degradează permanent, sfâşietor, brutal. Noutatea o consideră dorinţa de autodistrugere, de suicid. Există o gradaţie a distrugerii, de la cea normală, nonviolentă a frunzelor.

mi-au căzut dinţii,²  – …la cea umană, poate tot normală.

Ploile timpului mi-au săpat, adânc, în obraz, riduri.³ pentru a se ajunge la o hiperbolă augmentativă şi o personificare.

M-au durut ierni,⁴ –există o permanentă pendulare între natura naturata…

m-au uitat şi părinţii,⁵ -… şi o natură alegorică, personificată.

Fantomele timpului⁶ – timpul apare multiplicat, fantomatic, neclar, imprecis.

se spânzură, cenuşii, de ziduri.⁷ – timpul şi natura se confundă, până la  suprapunere totală.

Mi-am înclinat frunţile,⁸ – natura (a)pare ca un monstru cu mai multe capete, un balaur…

mi-am frânt şi spinarea.⁹-…dar care nu mai sperie pe nimeni, întrucât s-a autoanulat.

Găvanele timpului mi-au sorbit, lacome, ochii.¹⁰ –natura are un singur adversar suprem, timpul.

S-a scufundat zarea,¹¹ – totul ia proporţii apocaliptice.

s-a prăbuşit cărarea, mişcarea,¹²– cataclismul ne îndreaptă spre non mişcare, spre zero absolut, peisajul anterior fiind de nerecunoscut, în primul rând datorită dispariţiei naturii artifex.

Clepsidra-şi probează, prismatice, irizatele rochii.¹³– timpul, parcă indiferent la această tragedie, e personificat într-o femeie superficială; îşi ignoră curgerea, clepsidra devenind rochie.

Iubitele mele au ars şi s-au risipit în vânt…¹⁴ – acum natura, devenită un monstru proteic, multiplicat, capătă, paradoxal şi atribute umane.

Copiii mei au rămas mai departe-n pământ:¹⁵ –brusc, natura a devenit Geea, pământul mamă, dar care nu poate ajuta seminţele să încolţească.

Nu mai sunt, nu mai sunt, nu mai sunt:¹⁶ –zbaterea naturii e inutilă, fiindu-i anulată însuşi existenţa.

Sângele meu, decolorat, e cuvânt, e cuvânt.¹⁷ –Acest ultim vers reabilitează totul: natura se salvează prin cuvânt. Un nou ciclu poate începe acum. Şi o nouă Creaţie.