De această dată, în Cerul din oglindă (cât de departe suntem de acel „Ceru-i ca oglinda” al lui Şt. O. Iosif!), poeta renunţă parcă la acele acumulară calitative, care îi aduseseră notorietatea şi se concentrează pe o singură, mare problemă: raportul cu Dumnezeire. Dumnezeu este în versurile Getei Stan Palade, când spectator, martor, pieton, când actor,regizor, demiurg, maestru.

Poezia Getei devine amplitudinală, tensionată, plină de ardoare şi fervoare. Normal, volumul începe cu o invocaţie către Creator:

Zilnic te strig pe nume, Doamne./Acum, când îţi rostesc numele/mi-e soarele şi flacără şi pâine.//Mai tânără mă simt /cu ani o mie/îmi creşte-n suflet /soarele iubirii//de parcă/le-aş promite tuturor/să mă nasc pasăre/să pot iubi(DISCURS PENTRU ORA CANDORII)

Demiurgul, Domnul Dumnezeu poate fi monadic, ademenit de cântec: Dinspre deltele cereşti/te ştiu,/Doamne, cine eşti:/floare roşie /de crin/Împărate Rozmarin.//…Cu vioara inimii/vin la tine /să mă sui/du-i, du-i,du-i/şi iarăşi du-i!…(VIORILE INIMII)

Această rugă şi această spovedanie, această monodie şi această căinţă au amplitudini maxime:Să aflu-n lume /tot ce se-ntâmplă/seara îmi pun/floarea ca pe-un revolver/lângă tâmplă. (FLOAREA DE LÂNGĂ TÂMPLĂ)

Decorul nu prea contează în acest monolog adresat, chiar dacă este populat cu întâmplări teribile: La miercurea târgului minciunii/i-am retezat capul/cu sabia lui Damocles/care s-a rostogolit viclean/printre opincile târgoveţilor. (POEM DE PE VREMEA LUI BĂDICA TRAIAN)

Miza supremă poate fi Paradisul: Curgeri de sunete/dinspre un golf rănit/pecetluind cărări de tunete,/un chiparos albastru răstignit.//Purtând la rădăcină /caval de miere,/ruga ovală se revarsă /în grădina de-aramă/un hipodrom albastru/la maluri poticnit.//Vin la curţile domneşti/hulubi de lapte şi miere,/peste izvoarele cereşti/totul e numai cântec şi tăcere. (RUGĂ OVALĂ)

Dar şi natura   poate fi  coparticipativă: Dacă visezi o dată cu pădurea/mă-mpovărezi la rădăcini, cu frunze,/şi umerii mă dor de atâtea aripi/îmi picură luminile pe buze.//Aşa-nnoptez cuprinsă de ispite/de parcă m-aş afla pe-un alt tărâm/îmi toarnă luna lacrimi în cuvinte/iar eu nătângă-n poale mi le-adun. (ÎMI TOARNĂ LUNA LACRIMI ÎN CUVINTE)

Ne aflăm poate într-o criză, iar pentru orice criză o soluţie  este iubirea: În fiecare noapte /când te visez /mă împiedic/în pridvor de imagini./Lumina trandafirului /lăcrimează pe-ascuns/visând o mie şi una /de Cartagni./La noi acasă/răsună valsul vienez.(LA NOI ACASĂ)

Nici iadul nu este inconfortabil, atunci când accentul poetic cade pe alte valori:

Ca-ntr-un imperiu cu zvâcniri de iască/mi-am sorocit uitarea pe mulţi bani/să ne-o bocească pasărea măiastră /pierdută-n codru noaptea de ţărani. (SOROC)

Iubirea este la Geta Stan Palade, totală, androginică, secantă, androginică, de pierdere a unei identităţi pentru a fi obţinută altă, nouă: Dacă-o fi,/să-mi fie bine,/ramură /de flamură,/am să mă-nfrăţesc /cu tine.//Să rămânem  amândoi,/eu mlădiţă,/tu altoi/dintr-un ram/domnesc de viţă.//Stăpânit de-o garofiţă /de-o Crăiasă /şi-o Crăiţă/din grădinile de-apoi!… (ALTOI DOMNESC)

Ascensiunea  cu scop mărturisit sau secret e trudnică, conform cu dictonul  per aspera ad astra: Mă dor umerii /mă dor palmele,/bătucite de cântec/mă dor aripele,//albe din suflet, sunt pregătită,/Doamne, să zbor/vegheată de Tine/până la Constelaţia Lirei,/unde m-aşteaptă acolo un cocor/legat cu Universul /de-un picior. /Cu sete-n suflet/de-un izvor!… (SUNT PREGĂTITĂ SĂ ZBOR)

Poeta, îndrăgostita are antene cosmice, trăieşte o stare de hipersensibilitate, hiperexcitaţie: E atâta zgomot /în vămile cerului /c-aud Calea Lactee/cum plânge /până-n ograda oierului! (PÂNĂ UNDE VREI SĂ AJUNGI? )

sau: Oblăduindu-mi de durere marea/cotrobăiesc prin stele ca-ntr-un râu/amestecând tăcerile-n cuvinte/unde livada creşte fără frâu. (UN VIS ÎNCĂRUNŢIT)

Poeta nu renunţă la invocaţie, iubitul încercând, măcar prin ambiguizarea cuvintelor, o sacralizare: Fă-mă, Doamne, pasăre de lut/să te caut noaptea-n catedrală,/fruntea ta de aur nevăzut/s-o presimt cum plânge-n călimară.//Şi de cetini fă-mă un cocor/iubăreţ de cele sfinte,/să pot plânge şi să-mi fie dor/de aducerile Tale-aminte. (PASĂRE DE LUT)

Odată ce a fost cucerit spaţiul sideral, timpul devine şi el maleabil, molatic, de ceară. Evident, poeta are nevoie de complicităţi celebre:M-am întors mai tânără cu câteva veacuri/din poemele mele scrise în singurătate/nuferii cerului se hlizeau peste lacuri/şi auzeam în cer cum toaca bate.//Mulţumesc vouă umbre, prietene vechi,/numele vostru îmi sună/precum un foc de aramă-n urechi:/Neculce, Dosoftei,Ion Budai-Deleanu,/Timotei Cipariu,/idoli ai cântecului meu de dragoste. (IDOLI AI CÂNTECULUI MEU DE DRAGOSTE)

Versul poate devenit maiestuos, solemn, imperial, necruţător: Cum arde floarea /în aripa ei ruptă/pe-amurgul zării-s drepte lunecări,/neliniştea din patima ştiută/ne-o frânge dorul clipelor de ieri.//De taină şi tăcerea constelată/pădurea a vuit de-atâtea ori/cuvântul care plânge/nu te iartă(TĂRÂM ÎNCINS DE FLORI)

Dialogul cu Dumnezeu nu este unul linear, direct, ci plin de întrebări, retrageri şi chiar remuşcări: Doamne, Sire, Doamne, Sire/cine-a pus tăcerea-n drum ?/Iarba verde cine-o paşte?/Răsărită printre moaşte/plâng atâtea cimitire/Doamne Sire,Doamne Sire/pe pământ sunt stele moarte/plânse-n cartea de citire.//Încolţeşte grâu-n văi/împlinit de ochii Tăi /Doamne Sire, Doamne Sire/cerul şi-a ieşit din fire/cad lumini rostogol/lăsând cerul tâmp şi gol/Doamne Sire, Doamne, Sire/cerul şi-a ieşit din fire!… (DOAMNE SIRE)

Poeta trăieşte o stare de metempsihoză  multiplă, înfrăţindu-se cu oamenii, cu eresurile, dar şi cu natura: Ca de-un tunet petrecuţi de teamă/intrăm pe brânci în trupul/Feţilor Frumoşi de altădată.//Ne-aduce toamna togă de aramă/brodată-n ceruri de luceferi/iar cântecul miroase-a solzi de peşte/de parcă-am fi nuntiţi de ştima apei/şi ţipătul de mierlă îmi doineşte/până la hotarul cerului florar/acolo unde iarba-mi descântă-elineşte! (HOTAR DE ÎNGERI)

Doar în momente de rară şi prea largă respiraţie, se poate instaura liniştea, convertită într-un peisaj aproape clasic, dar cu unele note suprarealiste: Oraşului în care stau/de câteva veacuri încoace/i-am dat nume de dropie/colorând acoperişurile caselor/cu arpegii de lut şi cicoare,/s-avem parte de linişte şi pace.//Casele oraşului în care locuiesc/au fost însemnate în hrisoavele vremii,/un anotimp râvnit de măr domnesc/pe unde luminează stelele Cosânzenei.//Casele oraşului  în care locuiesc/au acoperişurile colorate, ţuguiate de un zeu /din os brâncovenesc./Vindecându-ne de amintiri,/neliniştile de lacrimi brodate. (ORAŞUL ÎN CARE LOCUIESC)

Uneori complicitatea se face cu iubitul, iar cel amăgit e chiar Creatorul: Să nu ne afle Dumnezeu visând/ne îmbrăcăm armurile de seară/pe şapte herghelii de cai/plecăm de acasă galopând/până la porţile din rai/unde ne aşteaptă un sfinx plângând. (6-SFINX PLÂNGÂND)

O nelinişte metafizică pluteşte peste lucruri, unele personificate: Lucesc prea multe turle sub zăpezi/cutremurând văzduhul şi pământul/oacheşă luna are ochii verzi/păstrându-ne de taină jurământul. (10-OACHEŞĂ LUNA ARE OCHII VERZI)

Remuşcarea, revenirea este pioasă, sinceră, iar ruga fierbinte, impresionantă prin fervoare mistică: Descopere-mi ,Doamne,văzul/cutremurată de dor /să-ţi simt privirea/cum înfrunzeşte-n candelă lumina/râvnită de pribeagul tău sobor. (12-VIS RĂPUS)

Poeta îşi doreşte un Dumnezeu blând, în tradiţie creştină, fiind în limitele umanului, statuia şi colind: Cum se subţie floarea de narcisă/şi vântul  începe în zare a doini/eu te alint din ramul cel de tisă/s-aud cum crapă /piatra într-o zi /făcându-se statuie şi colind.//În privirea Ta, Doamne, /mă rog să-ţi rămân pasăre/să învăţ prin veşnicie a te iubi!… (13- ÎN AUZ SĂ-ŢI RĂMÂN PASĂRE)

Universul redevine pluridimensional, păgân şi celest, anulându-şi etalonările, reperele:

Măsura amintirii care pleacă/rădvan de stele pentru ochii tăi/în cârdăşie sorii şi-i apleacă/ cerul nuntind de zurgălăi.//Adie liniştea pe colină/de unde vii uitarea să-ţi învăţ/mi-am răsturnat azurul iar în tine/de timpuriu iubirea s-o răsfăţ. (21-RĂDVAN DE STELE)

Identificarea cu natura se face prin doină, cântecul cel mai apropiat de natură, pe care poeta îl cunoaşte pre bine:

Ramură de rămurea/fă-te în pădure stea/şi mă vindecă de teamă/cu peceţi de-argint şi-aramă./Hai şi cântă-mi cătinel/dintr-un fluier şi-un inel/ca să-ngenuncheze vântul/lângă tâmpla mea cuvântul. (25-CÂNTEC DE CINTEZOI)

sau: Rămuriş de Stea Polară/prinde-mi umbra şi-o măsoară/de cu vară până-n seară /cu foc de la inimioară.//C-un arbore din răscruce/să mă biruie Neculce/punând doina în pridvor/şi-o lumină la izvor. (28-LUMINA DIN IZVOR)

Exprimarea poate fi de cele mai multe ori elegantă, aforistică, în stil de mare poezie:

Un trandafir bigot/mă poate umili/însângerarea lui /mă  scoate-n stradă. (CĂLCÂND TRUFAŞ PE LESPEZI DE ZĂPADĂ)

Această eleganţă îi transformă peisajul într-un arhetip, cu engrame recognoscibile, dar şi cu noutăţi notabile : Vinovaţi sunt munţii/de iubiri seduşi,/vârcolacii lunii /din adânc aduşi.//Înflorit caisul/mândră ,tinerea/cetina de stea./Din căsuţa mea du-mă la cişmea/să-mi aştept iubitul/dragostea şi visul/înflorind caisul. (APROAPE CÂNTEC)

În întreg volumul constatăm o nelinişte inexplicabilă, o tensiune poetică în care până şi firescul devine teribil, greu de suportat: Plecăm de acasă ca dintr-o moschee/călcând pe lespezi de nămeţi încinşi/teama din noi e-o lacrimă de orhidee/arborii din păduri sunt zei proscrişi./Ceru-şi frânge creanga-ntr-un altoi(ANOTIMP ÎN DERIVĂ)

Cântecul ierbii merită citat amplu, atât pentru frumuseţea lui, cât şi pentru tipul de poezie, discursul poetic care îi reuşeşte cel mai bine Getei Stan: Decapităm din trestie lumina/ca pe o rodie fără căpătâi/până-n regatul unde a plâns albina/contaminată noaptea mai întâi./Cădelniţe oarbe-au legănat văzduhul/şi-amurgul dintre noi s-a prăbuşit/aşa cum creşte-n pribegie stuhul/colindele de bun venit.//Ne punem semnul în cartea de slăvire/ învolburată-mi pare, Doamne, gârla,/vatra grădinii fără de păcat./A amurgit de-atâta soare turla.//Cântecul ierbii se aude-n sat/e-o horă câmpenească de clondire/nimic nu-mi pare-acuma de prisos/ne punem semnul  în cartea de citire/cu căngi de fildeş tragem ceru-n jos. (CÂNTECUL IERBII)

Acest discurs este posibil chiar atunci când el părăseşte zona tradiţionalului, încărcându-se cu noi expresii, semne şi sensuri: Ptolomeu, un zeu cu dinţi de lapte,/într-o toamnă anonimă/sprijinit în toiagul lui/de cireş înflorit/mi-a prelins în urechi un colind/adus din tărâmul străvechi,//unde mioriţa paşte iarba unsă cu miere/cu luna de străbună/tânjind după boabele /mărgăritarelor ascunse-n unghere./„Roţi fumegând de pâine”. (COLINDUL LUI PTOLOMEU POETULUI GHEORGHE SIMON)

O bijuterie lirică, cu imagini reversibile, aflate în raport de inerenţă găsim şi în versuri precum acestea: De fildeş cerul să coboare/insinuant pe-o gură de fântână/râvnita apă mă mai doare/precum popasul bântuit de lună. (POPAS)

Acum versul se transformă în rugă, ruga în litanie, litania într-un cântec mut:

Nimeni nu-mi contemplă/policandrul morţii,/dragostea rebelă, /patimile sorţii.//Vinovat caisul /suflă-n felinare/să-mi cuprindă visul/noaptea la culcare.//Vinovată umbra/calcă pe tăciuni/să-mi aducă-n cale /îngeri taciturni. (VINOVATĂ CLIPA)

Cerul a coborât în oglindă, dar l-a luat şi pe Dumnezeu cu el, permiţând poetei să se transforme într-un scrib conştiincios:: Tu dă-ne, Doamne, răgazul din cuvinte/ca să-mi pot scrie poemul inimii/sculptând enigme albe de prier. (CULT DE ARIPI)

Expresia poetei s-a limpezit mult, dar nu a cedat nimic din tensiune. Oglinda este la fel de lacomă precum gura cele mai flămânde fiare. Sau ca ochiul poetei.

Lucian Strochi