Iubirii i-am plătit şi eu arvună:¹                        a
Nu o văzusem simplă aventură.²                       b
Ne-am spus atâtea vorbe-n clar de lună³         a
Şi pentru amândoi, pe buze, o arsură.⁴            b
În noi, cuibar de linişte nebună⁵                        a
Şi linişte era şi în natură.⁶                                   b

 

Eram, se vede, după o furtună                           a
Ce liniştise totul, ca-n dresură:⁷                        b
Pe frunte–n joacă mai purtai cunună,⁸           a
Zeiţă dintr-o antică lectură.⁹                             b
Credeam că dragostea ne e comună                 a
Că nu admite, vezi, nicio fisură.¹⁰                          b
Parcă băusem verde mătrăgună; ¹¹                  a
Ne legănam în marea uvertură; ¹²                         b
Deşi cântam pe-o negândită strună,                a
În vise n-apărea nicio figură¹³                          b
Şi marea murmura într-o lagună:¹⁴                 a
Intraţi în ea, drept ritmuri şi măsură.¹⁵          b

Congedo

Nisipul se-adunase într-o dună;                       a
Ce îţi spunea n-avea nicio lacună:¹⁶                a
Păreau versete clare din scriptură.¹⁷               b

Lucian Strochi

 Canţona  I  ca joc al iubirii 1 

 Iubirii i-am plătit şi eu arvună:¹  –  canţona (italiană canzone = cântec) este o poezie de iubire, din lirica italiană medievală, adusă în Italia de trubadurii provensali. Ea poate deveni un cântec pe mai multe voci în Renaştere. Cu timpul a devenit o piesă instrumentală. E cea mai veche formă metrică a liricii italiene. Dante îi fixează canoanele: e compusă din stanţe (3,5,7), alcătuită dintr-un număr de versuri indefinit (4,6,8), scrise în endecasilab sau septenare, rimând între ele. ultima ştanţă e de obicei mai scurtă (jumătate din celelalte). Principalii autori sunt Dante, Petrarca, Tasso, Leopardi, Saba (Petrarca şi Saba îşi numesc operele Canţoniere). Personal am ales canţonă din trei stanţe, fiecare stanţă având şase versuri (sextină) şi un Concedo  (rămas bun) de trei versuri. Cititorul va remarca formidabila diversitate a rimelor din cele cinci canţone: prima canţonă e realizată în doar două rime  (a,b  – încrucişate), concedo fiind de forma a, a, b. Se cultivă îndeosebi endecasilabul; a doua canţonă va avea versuri îmbrăţişate(abba, cbbc, dbbd,abba,cbbc, dbbd, concedo având monorimă: aaa. Se remarcă stabilitatea canţonei, din punct de vedere ritmic, prin prezenţa mediană a rimei bb, pentru fiecare catren. Fiecare stanţă cuprinde două catrene. A treia canţonă e realizată tot cu doar două rime, ab, îmbrăţişate, stanţa, compusă din două catrene pare o jumătate de sonet italian, (două catrene îmbrăţişate), concedo are şi el structura bab, legându-se de celelalte stanţe. A patra canţonă este una perfectă formal, fiind realizată în monorimă, (inclusiv concedo).

A cincea canţonă are aparent o structură mai laxă, dar de fapt e o progresie îmbrăţişată (abba, cddc, effe, ghhg, ijji, kllk), cu monorimă (mmm) în concedo. Evident toată această plasă de rime nu e întâmplătoare. Am încercat să subliniez complexitatea unui poem aparent simplu, monocord prin tematică şi monoton prin vers. De altfel şi tematica e diferită în toate cele cinci canţone: prima este un elogiu adus iubirii totale, care culminează cu apoteoza: „păreau versete clare din scriptură”. A doua canţonă este  descrierea de lamento a unei iubiri stinse, poate din cauza depărtărilor, nu neapărat spaţiale: A treia canţonă are chiar un subiect liric: cavalerul e dezgustat de lumea din jur, singurul lucru frumos fiind iubita. Din păcate şi aceasta este atinsă de aripa timpului şi se retrage într-o mănăstire. A patra canţonă este una neobişnuită, eul liric, poetul, cavalerul are foarte multe măşti, unele groteşti, curioase, reificate. Dar toată agitaţie e făcută pentru a cuceri mâna şi inima iubitei. Ultima canţonă este o duioasă reîntoarcere la mitul androginului, poate cel mai frumos mit al dragostei.

Nu o văzusem simplă aventură.²  – dragostea cavalerească presupune atât onoare, cât şi implicare totală. Aventura nu se referă la participarea la cruciade, turniruri etc.

Ne-am spus atâtea vorbe-n clar de lună³  – dragostea presupune taină, vrajă. Luna este mult mai aproape de dragoste decât soarele. Într-o altă interpretare: îndrăgostiţii nu sunt conştienţi de trecerea timpului, pentru îndrăgostiţi timpul apare concentrat.

Şi pentru amândoi, pe buze, o arsură.⁴  ambiguitate: arsura poate fi a dorinţei, dar şi, exacerbate, simţurile să considere un simplu sărut o arsură, o rană.

În noi, cuibar de linişte nebună⁵   – pentru îndrăgostiţi liniştea devine torturată, nebună. Oximoronul este perfect motivat.

Şi linişte era şi în natură.⁶ –asistăm, ca şi la romantici, la o natură coparticipativă.

Eram, se vede, după o furtună

Ce liniştise totul, ca-n dresură:⁷ – e liniştea înainte sau după o furtună. Comparaţia cu dresura e una inspirată. Acolo e vorba de liniştea spectatorilor, de liniştea dresorului, dar şi a animalului dresat.

Pe frunte–n joacă mai purtai cunună,⁸  – consacrarea pare o joacă, o hârjoană, o cochetărie.

Zeiţă dintr-o antică lectură.⁹  – există destule zeiţe ale dragoste, unele dintre ele căzând ele însele în vraja şi capcana dragostei.

Credeam că dragostea ne e comună

Că nu admite, vezi, nicio fisură.¹⁰ – pentru a fi perfectă, dragostea trebuie să fie reciprocă, egală, comună.

Parcă băusem verde mătrăgună; ¹¹ – versul acesta şi următoarele până la concedo sunt greu de descifrat, tulburi. Se sugerează intrarea într-o poveste a dragostei cu un parcurs imprevizibil şi un final indecis.

Ne legănam în marea uvertură; ¹²– pentru cine trăieşte pentru prima dată o întâmplare, faptele par o mare aventură, dar şi o  uvertură pentru marele concert al vieţii.

Deşi cântam pe-o negândită strună,

În vise n-apărea nicio figură¹³  – prolepsele încă nu apar semn că cel care domină autoritar este prezentul.

Şi marea murmura într-o lagună:¹⁴ –iubirea restrânge aria trăirilor, aşa cum o mare se retrage într-o lagună. Aluzie poate şi la Veneţia, oraşul lagunelor şi al îndrăgostiţilor.

Intraţi în ea, drept ritmuri şi măsură.¹⁵  – iubirea cere ritm, în primul rând al sufletelor, dar şi al trupului şi o etalonare (o măsură) tocmai pentru a permite gradele de comparaţie.

Nisipul se-adunase într-o dună;¹⁶ –iubirea strânge toate energiile toate disparităţile. Într-un fel, iubirea este inversă timpului (care se scurge în clepsidră, nisiparniţă)

Ce îţi spunea n-avea nicio lacună:¹⁷ – nisipul  are o memorie formidabilă: a deşertului, a timpului, a Egiptului, a vieţii.

Păreau versete clare din scriptură.¹⁸ – nisipul confirmă faptul că iubirea este forţa care domină universul şi, implicit, omul.