POETUL SI REVOLUTIA. PORTRET IN MISCARE INTR-O IARNA HIPNOTICA (1)

victor-stanRevoluţia se opune poeziei. Afirmaţia pare hazardată, întrucât revoluţia începe cu o luptă, iar lupta şi revoluţia sunt surori bune.

Epopeea nu e altceva decât o luptă. Homer fără Iliada e greu de conceput. La fel vom găsi lupte crâncene în Cântarea lui Roland, Beowulf, Cântarea Nibelungilor, Cântecul Oastei lui Igor sau orice altă epopee. Pentru că vom găsi în ea ideea de întemeiere, iar orice întemeiere sau descălecare este o luptă. Există şi o poezie dedicată luptei, eroismului. Avem Ostaşii noştri, Cântece de vitejie, Legende istorice, cărţi întregi dedicate problemei.

Avem chiar un concept, o sintagmă, cea de poeta vates, de poet tribun, dar poeţii sunt ascultaţi şi se găsesc în faţa maselor doar la vreme de zaveră, de revoltă, de cumpănă.

Şi cu toate acestea revoluţia se opune poeziei. Şi asta din mai multe motive: revoluţia se scrie numai la prezent, nici nu poate fi altfel, în timp ce poezie este atemporală sau, în cel mai bun caz, e  un prezent suspendat.

Apoi revoluţia este vremea interjecţiilor, a imperativelor, a verbelor de acţiune şi de adresare. Poezia, dimpotrivă, se bazează de  substantiv şi pe iradierile acestuia.

Revoluţia se bazează pe neiubire, pe ură, pe vrajbă, în vreme ce poezia este un anotimp al iubirii.

Revoluţia este urbană, iubeşte zidurile, armele, fumul, în timp ce poezia este o expresie a naturii, reale sau imaginate, a peisajului văzut ca descriere, sau a peisajului interior. O revoluţie însemnă început, imperfect ca orice început.

Poezia este perfectă, asemenea unui cristal. Revoluţia este roşie, poezia e transparentă şi, în rare momente, albastră.

Ce se întâmplă cu un poet care se trezeşte cu, şi mai ales, fără voia lui în mijlocul luptei, al revoluţiei sau a războiului? Camil Petrescu, poet şi prozator, va scrie o poezie densă, halucinant de realistă, dând neuitatul Ciclu al morţii. Şi tot Camil Petrescu scrie un roman pe care a fost obligat să-l împartă în două părţi distincte: Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război.

Victor Stan se trezeşte fără să ştie martor al unei revoluţii. Până în acel moment, Victor Stan publicase câteva cărţi: Inima acestui pământ, versuri, 1972, Ochi de lagună, versuri, Ed. Litera, 1974, Mereu alături de oameni, povestiri polițiste, Ed. Militară, 1981, Țării mele steag și grâu, versuri pentru copii, Ed. Ion Creangă, 1983, Patria mea, grădina mea, versuri pentru copii, Ed. Junimea, 1987. Din titluri se vede că era vorba de o literatură cuminte, angajantă, onorabilă, de celebrare a omului şi a patriei.

Acum predase editurii Cartea Românească volumul Descântec de stea, primit elogios de către poetul, prozatorul, editorul Mircea Ciobanu.

Şi de aici începe istoria neromanţată a unei ierni hipnotice. Teoretic, Victor Stan, fiind ofiţer, maior în Miliţie, ar fi trebuit să fie de partea Ocârmuirii. Numai că el era un civil stângaci, deghizat în haină ostăşească, aşa cum unii militari se simt stânjeniţi în haine civile. Şi nu e vorba, desigur, doar de haine.

Volumul IARNĂ HIPNOTICĂ este interesant din mai multe motive, în primul rând din cauza perspectivei întoarse. Forţând imaginea, comparaţia şi sensurile e ca şi cum un călău ar scrie Balada spânzuraţilor, nu condamnatul, Francois Villon.

Prima reacţie a poetului este aceea de a nota ceea ce vede, având nu atât simţul poeziei, cât pe cel al istoriei.  Martorul pleca dintr-o implicare subiectivă a imaginarului spre o zona a realului, al unui prezent continuu: Iarna de anul acesta îmi pare hipnotică  /purtând la vedere pe străzi şi pe dealuri/sănii albastre trase de păsări,/pe cer licurici viorii,/în depărtări munţii, miri gătiţi cu beteală!//În adăpostul de lângă turnul televiziunii/îmi înflorise cartuşiera!/Petalele trandafirilor – pete de sânge albastru, /tâmplele de nor sidefiu! BLOC NOTES (21 Decembrie 1989)

Hipnoza îl aruncă într-o transă adâncă, profundă, din care va reveni dureros la real:  M-am trezit brusc! Îmi străpungea auzul/un şir indian de vorbe sticloase!/Împăienjenite cu gheare de ulii/semănând la marginea zării petunii!/Paralelipipedul vetust, afumat de lampa de gaz,/înconjurat de soldaţi de plumb/cu scuturi umbroase! POEM ÎNSINGURAT

Urmează o detaşare ironică, minimalizându-se parcă importanţa momentului. De fapt această minimalizare are ca efect maximalizarea, adică tocmai dimensiunea adevărată e evenimentelor: Au fost şi unele luări de poziţii!/În special în problema influenţei ţânţarilor/asupra eclipselor de Lună/pe care toţi muritorii din această parte a locului/dintr-o teribilă întâmplare/au presimţit-o în odăile lor! VOUĂ sau: Domnilor ne confruntăm cu probleme stringente/care pun în pericol /securitatea iluminatului public. RANG DE VIRTUTE

Mai mult chiar, poetul mimează o detaşare, un comentariu neutral asupra stării de fapt: Totul se făcea conform unui program garantat/de superba stare a călăului/care vorbea, vorbea VORBE FĂRĂ CUSUR

Lucian Strochi