POETUL SI REVOLUTIA. PORTRET IN MISCARE INTR-O IARNA HIPNOTICA (6)

victor-stanTonul devine stins, rostit parcă de altcineva, poate un înger: Atât de tineri, Doamne, eram/în faţa scutierilor,/sângele nostru scut străveziu,/roată de aduceri aminte suflet viu.//Venisem să culegem licuricii tăcerii:/guruitul hulubilor surghiuniţi în pustiu,/neliniştea doritelor noastre icoane,/lutul însetat cu miros azuriu,/atât de tineri… ATÂT DE TINERI sau: Mi-e steaua vinovată de azur/din clipa-n care-am vrut să zbor/izbind cu tâmpla verdele contur/din lut osânda florilor de măr! VISÂND PRIVIGHETORI sau: Mă vor statuile sub crângul nopţii/pe tâmplă mă sărută-aceeaşi stea/iarba-n livezi îşi înspăimântă roua,/un vulture boltindu-se mă bea! TÂRZIU ŞI LUNG şi încă: Dacă-o fi când n-oi mai fi,/lujer de lumină gri/să nu-mi faci culcuş de iască/verdele să mă bocească!//Fă-mi altar tăcut din flori/cu stele la subţiori!/Cerul cu arzânde ape/să mă mângâie sub pleoape! LUJER DE LUMINĂ GRI

În ultimul ciclu din volum, Statuia luminii, tonul se schimbă din nou, devenind  aspru, vindicativ, un ordin pe care trebuie să-l execute întocmai şi la timp toţi: Azi arborii ne cer să-şi intre-n drepturi/cu toate rădăcinile de sub pământ/din ramuri florile ard pe afeturi/sămânţa explodează în fiece cuvânt!//Vă puneţi cerul în bandulieră/să ardă-n piept doar florile de mai/de frunze coiful fără vizieră/porniţi galopul cetelor de cai!//Vivat! Strigaţi să crească-n lut lumina/şi-ngenuncheaţi minciuna lângă zid/striviţi şi putregaiul şi rugina/acum, cât este seara de colind! SEARĂ DE COLIND sau: Dacă cineva ar îndrăzni să ne fure/din suflet măcar un strop de Carpaţi/planeta s-ar frânge în două din mijloc/fiecare creangă din codru ar deveni o secure/şi noi un continent de soldaţi! AVERTISMENT sau: fiecare soldat să înnopteze/veghind în câte-un poem! SUNTEM ASEMENEA PĂDURILOR şi încă: Domnilor, eu pot să vă arăt inima dacă vreţi!/Depun mărturie cuvintele,/cele cu care am vrut să-mi rostesc numele/în limba maternă!//Acum lăsaţi orizontul să-mi atingă fereastra!/Simt nevoia să-mi satur plămânii cu aer curat!//Pot să vă arăt inima dacă vreţi!/Depun mărturie cuvintele! DEPUN MĂRTURIE

Poetul redevine soldat, nu mai este vremea cuvintelor frumoase, ci a unei certitudini dincolo de înclinarea vremelnică, în tangaj, a istoriei: Fericit cel care rememorându-şi dintr-o zi /de duminică la întoarcerea acasă din moarte /îşi dăruieşte mulţimii propria lui existenţă: BĂTAIA PUŞTII ADULMECATĂ DE UMBRE sau: De bună seamă, la noi,/soldatul se pricepe la toate MARTORI OCULARI sau: Tâmpla soldatului asudă prin flori/strălucirile razelor i-acoperă epoleţii/sub cer de aripi şi candori… MĂRTURISIRILE FRUNZELOR sau: În care anotimp privirile să vă caut!?/Camarazilor, brazilor, la sărbătoarea supremă, /am pus peste zări să vă buciume flaute… ANOTIMP  şi încă: Soldatul priveghează c-o floare-n mână/şi arma şi-o reazemă ca pe-un caval de şold,/poartă pe umeri doina, tăceri din pietre-adună,/din bolţi culege aştri în palme ca pe-un rod! ARIPI URCÂND INCENDIATE

E vremea rememorărilor, a recunoştinţei: Cavalcada peste zări mai trece,/de fior pământul parcă-l simt arzând;/nouă-am fost atuncea, cu sergentul zece,/sub stindardul ţării biruind!/Glia mai păstrează sângele de-atunci -/Câte scuturi n-au albit sub oase!?…//Dorm de-atunci eroii, somnul lor de grâu/mângâiaţi de rouă îi aud cum ară,/coborând adâncuri în afund de râu/unde-ncepe dorul dragostei de-o vară! MÂNGÂIAŢI DE ROUĂ şi: Suntem părtaşi cu florile de măr/veghind la dogmele iubirii/cu sufletul răsfrânt spre adevăr/când roua-şi spală trandafirii! DIMINEŢI DE VIS ÎNFLORITOR

Poemul se încheie în tonurile de baladă populară, cu rime din verbe la imperfect, ceea ce dă impresia de durativ, dar şi cu un regret enigmatic: Razele hohoteau/florile cântau/frunzele se îmbătau/pe-o parte de tristeţe/iar pe cealaltă de frumuseţe!//Magule, numai tu ai lipsit!… CONCERT HIPNOTIC

Deşi poezia nu poate fi datată, de această dată, ţinând cont şi de faptul că ni s-a prezentat un jurnal de viaţă, de luptă şi de speranţă, o putem accepta: 21-Decembrie-1989 – 25- Decembrie- 1990 Bucureşti – Piatra Neamţ

Pentru cei care nu cred în vitalitatea  şi viabilitatea poeziei militante, acest volum semnat de Victor Stan îi va converti, cu siguranţă.

Imaginile desprinse parcă dintr-un coşmar lucid, dintr-un infern ce pare uneori confortabil, polifonia vocilor, care nu sunt niciodată stridente, aşa cum ar trebui să fie într-o mulţime agitată, ci armonice şi mai ales având rolul de cor antic pe mai multe voci, eul liric trecând prin metamorfoze dramatice, transformă această carte într-una comparabilă cu Surâsul Hiroşimei de Eugen Jebeleanu.

Cred că acest volum este izbânda literară a poetului Victor Stan, incontestabil cea mai bună carte a sa.

Lucian Strochi