CLIPE FRAGILE IN LABIRINT (1)

Titlul este adesea definitoriu  pentru o operă literară. În cazul ALEXA MIHAELA,  cele două titluri ferme, Labirint la prima carte (apărută în 2014)  şi Clipe fragile (aflată încă în manuscris) confirmă din plin aprecierea.

Labirintul este unul dintre cele mai generoase simboluri ale umanităţii, traversând mituri, fiind imaginea triumfului minţii asupra trupului, cuprinzând toate ezitările noastre venite din ezitări, multiplicări, reveniri. Este prin epură, un mit al zborului, ajuns tragic în mitul icaric, iar şi un mit al iubirii, firul Ariadnei devenind o sintagmă generoasă şi tulburătoare.

Clipele fragile est clar un oximoron, adică acea figură de stil care conciliază antonimele sau unifică în sintagmă două entităţi incompatibile. Timpul se caracterizează prin durată, el este un continuum, nu poate fi segmentat şi cu atât mai puţin frânt decât din necesităţi metodologice. Clipa e vagă, dar eternă.

Sunt multe lucruri neortodoxe în acest ultim text. În primul rând, dificultatea de a-i atribui un gen şi o specie. După dimensiuni textul baleiază între povestire şi nuvelă; după numărul de personaje, se apropie de schiţă. Amplitudinea sentimentului te duce cu gândul la un roman, comparabil cu Donna Alba al lui Gib Mihăescu, de pildă.

Genul nu este epic curat, pentru că adesea viziunea este lirică, uşor metaforizată. În plus, lipseşte aproape total acţiunea (Karina este o …oblomovistă!), dialogul provine din monolog adresat sau din multiplicarea vocilor, protagonista creându-şi un antagonist aşa cum procedează copiii atunci când sunt singuri şi vor să intre într-un dialog. Descrierile sunt laxe, mai mult comentarii la…, iar viziunea este una personificată, bazată pe comparaţii:

Dulapul acela vechi, asemenea unui bătrân înţelept, care oferea sfaturi potrivite, dar care nu erau luate în seamă, o privea cu blândeţe. Măsuţa elegantă era întruchiparea bunicuţei cochete pregătită oricând să iasă la plimbare. Obiecte puţine, dar care purtau amprenta iubirii celor care au locuit acolo cu mult timp în urmă.

Descrierea devine digresiune, autoarea devine un elev sârguincios care vrea să scrie tot ce ştie, vrea să epuizeze subiect-obiectul:

O lună plină o privea îngăduitoare, iar lumina ei îi dezmierda obrajii palizi pe care se distingeau cu uşurinţă urme sărate. Părea atât de fericită departe, la înălţime, nederanjată de nimeni şi de nimic. Muza atâtor scriitori, pusă în versuri de poeţi inspiraţi de frumuseţea şi misterul ei, cântată şi iubită, dar de neatins. Luna, femeia misterioasă care fascinase mii de ani, capricioasă şi schimbătoare, încerca parcă să o facă să renunţe la decizia de a evada din lumea în care nu mai găsea nimic de care să se agaţe pentru a rămâne.

Ceea ce în reuşeşte cu adevărat autoarei este introspecţia necruţătoare, tomografia (mai mult decât radiografia unui sentiment şi a unui suflet). Sunt multe pagini tensionate, redactate parcă febril, dar febrilitatea vine dintr-o analiză rece, tăioasă, aparent intolerantă.

Uneori, autoarea face un transfer interesant, atribuind şi altor personaje, analepse lucide, pline de nuanţe infinitezimale. Iată comentariile unui şofer de autobuz:

Sunt şofer pe autobuz de zece ani, iar în tot acest timp am urmărit ochii călătorilor care nici măcar nu-mi observau prezenţa. Ei au nevoie doar de un mijloc de transport, ignorând adesea omul care îi conduce. Am învăţat să citesc expresiile pe care le trădează trăirile interioare. Sunt acele priviri pierdute, care urmăresc imaginile ce rulează prin faţa lor, dar pe care nu le văd şi din care nu reţin nimic.  Aceste priviri triste pentru care nu contează nimic altceva decât ce se întâmplă  în lumea proprie, cea anterioară. Oameni care nu se bucură de viaţă, doar trec prin ea ca peştele prin apă. Mai sunt şi acele priviri care strălucesc  fără ca înaintea lor să existe un motiv concret care să le producă lumina aceea strălucitoare. Oamenii fericiţi. Sunt şi privirile flămânde, avide de material, acele priviri care caută neîncetat şi care se opresc cu nesaţ şi invidie asupra a tot ce străluceşte. Aceştia sunt avarii, lacomii. Sunt acele priviri nemulţumite, care dezaprobă şi critică totul în jurul lor, care sunt întunecate şi mereu la pândă în căutare de noi motive de bârfă. Aceştia sunt oamenii neîmpăcaţi cu ei înşişi.

Există o polifonie a vocilor şi la Mihaela Alexa. Numai că dialogul, de multe ori intens dramatic, nu este decât un monolog în care fiecare replică schimbă emiţătorul şi receptorul într-o suveică harnică.

Prin urmare, Ana va fi antagonista, iar Karina – protagonista – pentru ca în multe situaţii, rolurile să se schimbe. De fapt e vorba de unul şi acelaşi personaj  şi avansez ideea că personajul este Ana Kar(en)ina, acel en adăugat nefiind altceva de cât un ne întors , acesta fiind o marcă a necunoscutei. Şi Karina vrea să se sinucidă…

Dacă nu e aşa, Ana este oricum umbra Karinei. Karina, bovarică, clorotică, spectrală uneori, are atitudini preromantice, visând mult şi leşinând uşor.

Iată cum decurge un dialog despicat dintr-un monolog interior:

-Nu te înţeleg. Dacă tot eşti atât de curioasă, de ce n u ai deschis blestemată aia de cutie?

-Pentru că orice apropiere a lui mă tulbură, îmi consumă energia, iar eu vreau ca în seara asta să mă bucur de spectacol.

-Dacă efectul lui asupra ta e nociv, de ce nu renunţi să te mai gândeşti la el?

-De parcă aş putea. Ce uşor ţi se pare. Poate dacă ar dispărea şi nu ar mai lăsa nici un mesaj, aş reuşi. Dar aşa…

-Dacă nu te-ar mai interesa ce are de spus, ai reuşi să-l îndepărtezi.

-Trebuie să ştiu cine e.

-Chiar dacă asta înseamnă să suferi, să doară?

-Da.

-Ai grijă ce-ţi doreşti!

Lucian Strochi