Uneori textul devine gotic, plin de mistere, de presentimente, de anticipare a unei crime cu sadism sau a unui viol. Sunt destule mişcări şi gesturi rocamboleşti, dar trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva e vorba de un vis, mai exact de un coşmar. Iată cum teroare se instaurează ferm în mintea Karinei:

Ajungând pe trotuarul cu gropi şi denivelări din faţa blocului, avu senzaţia că e urmărită. Era un sentiment straniu care o îngrijoră: Parcă cineva, de undeva, îi urmărea fiecare mişcare, fiecare gest, fiecare pas. Se întoarse şi se uită în spate. Nimic, nimeni  care să-i acorde un minim interes. (…) Dar umbra cu ochi iscoditori era încă prezentă şi totuşi invizibilă. Devenise de-a dreptul paranoică. Şi totuşi de ce persista acea senzaţie că cineva o supraveghează?

Dar nu numai Ana poate deveni antagonistul.  El, străinul intră într-un ipotetic dialog cu Karina, o continuare de fapt a scurtelor scrisori pe care străinul i le strecoară în cutia poştală. Replicile sunt scurte, dar dialogul extrem de dinamic:

-Unde eşti?

-În mintea ta.

-Cum ai intrat?

-Tu mi-ai deschis şi m-ai lăsat să intru. Mi-ai permis să circul nestingherit.

-De ce faci astă?

-Pentru că ai nevoie de o schimbare pe care altfel nu o vei face.

-E vorba doar de mine?

-Nu. Şi de mine.

-Te joci…

-Da, cu mintea ta, dar îţi vreau inima.

Tiranică, expresivă, este metafora zidului. Zidul este un simbol polivalent. El îngrădeşte (vezi labirintul), limitează, este cenuşiu şi neutral; dar tot zidul însemnă protecţie, apărare, intimitate.  Găsim metafora zidului chiar la începutul primei cărţi, adică Labirintul:

Îşi zidea zi de zi sufletul în spatele unei construcţii de piatră dură şi rece. Îl privea adeseori cum stătea singur şi trist şi ar fi vrut să-i ofere mângâiere, dar zidurile o ţineau la distanţă. Căldura se pierdea la atingerea învelişului rece. Ar fi vrut să alunge singurătatea dărâmând tot ce-l îngrădea şi uneori reuşea, dar într-o clipă de neatenţie zidurile se ridicau la loc, mai puternice, mai înalte. Poate că dacă i-ar fi oferit mai multă iubire ar fi reuşit. Poate că va reuşi… Când şi de ce începuse să construiască zidurile în jurul sufletului?

Zidul reapare în Clipe fragile, cu aceleaşi funcţii şi valori:

Se întorcea în spatele zidului protector, acolo unde sufletul nu mai era atins de nimic. Avea nevoie de căldură şi de iubire, dar la el nu mai putea ajunge nimic. Nici el nu putea trece zidul de protecţie pentru a oferi din ceea ce era ascuns în imensitatea aceea.

Avem prin obsesii, metafore şi protagonist o nuvelă în serial, o noutate întrucât se părea că doar romanul, specie proteică şi permisivă, adăposteşte personaje din alte scrieri.

De altfel autoarea recunoaşte faptul că povestea Karinei are o poveste:

Clipe fragile este o continuare a cărţii de debut, Labirint, publicată în urmă cu doi ani. Cartea a fost scrisă la cererea cititorilor, care au considerat că povestea Karinei nu este completă, că s-a sfârşit prea brusc, iar finalul a rămas în suspans. Viaţa Karinei rămăsese la graniţa dintre lumină şi întuneric şi acolo ar fi rămas dacă cititorii nu ar fi insistat să scriu o continuare. Şi iată continuarea. Le mulţumesc tuturor pentru încrederea pe care mi-au arăta-o încă de la debut şi pe care uneori consider că nu o merit. Le mulţumesc şi pentru susţinerea fără de care nu aş fi continuat.

Nici după „recidivă” povestea Karinei nu are un final închis şi probabil vom asista în curând la apariţia unei al treilea volum, având acelaşi protagonist.

Ar trebui însă să vedem ce anume a contribuit la succesul primei cărţi, care este reţeta reuşitei autoarei.

Personajul principal pare banal, şters, fragil, incapabil să acţioneze pe teritorii ferme. Dar tot acest personaj are o extraordinară viaţă interioară, o tensiune existenţială care atrage cititorul. Bovarismul nu e un moft literar, ci o stare de spirit.

Alexa scrie într-un stil uşor metaforizant, plăcut, ceea ce o apropie de Ionel Teodoreanu. Supratema cărţii este iubirea şi cine nu ar citi o carte de dragoste? Multe scene sunt „de capă şi spadă”, spectaculoase, cu răpiri şi tentative de asasinat:

Făcea echilibristică pe bordură, ignorând pericolul la care se expunea. Maşinile treceau în viteză pe lângă ea, iar una neagră opri în dreptul ei. Nu-i acordă atenţie. Din ea coborî un bărbat înalt, îmbrăcat în negru care o imobiliză cu o mână, iar cu cealaltă îi acoperi gura şi nasul cu o  batistă. Nu reuşi să-i vadă chipul, sau să ţipe, dar începu să se zbată şi să lovească cu picioarele în cel care o ţinea strâns să nu scape. De parcă ar fi putut să-şi măsoare  forţele cu el. Ea, care zbura la o rafală mai puternică a vântului. O amorţeală plăcută îi paraliză corpul, acaparând cu viteză fiecare celulă, anihilându-i voinţa, forţa. Căzu moale în braţele bărbatului care o ridică uşor şi o aşeză  cu atenţie pe bancheta din spate a maşinii. Totul se petrecu atât de repede, încât trecătorii nici nu avură timp să-şi dea seama ce se întâmplă. Maşina porni şi îşi continuă drumul, ca şi  cum nimic nu s-ar fi întâmplat, ca şi cum Karina nu ar fi trecut pe acolo.

Să recunoaştem că scena aminteşte de alte celebre  răpiri, unele politice, altele mercantile, altele fiind chiar o vendetă.

Povestea continuă în acelaşi registru, spectaculos, producând o emoţie înaltă cititorului:

Coborî cuţitul pe piept tăind, rând pe rând nasturii bluzei care ascundea trupul Karinei. Karina se înfioră şi se crispă, dar el nu se opri. Desenă conturul sânilor pe marginea sutienului cu acelaşi vârf ascuţit şi cu o mişcare abia perceptibilă tăie banda care ţinea prinse cele două cupe, eliberând sânii din strânsoarea lor. Karina ţipă scurt…

Iată acum o scenă într-un registru total diferit, dar cu aceleaşi personaje:

Străinul o cuprinse cu ambele mâini şi o lipi de pieptul său, îmbrăţişând-o. Era  în siguranţă, era acolo unde îşi dorise mereu să ajungă. Nimic rău nu i se putea întâmpla în îmbrăţişarea aceea. Plângea. După mult timp în care lacrimile nu veniseră atunci când avusese nevoie de ele. Acolo, în braţele lui, în sfârşit putea să plângă.

Dar poate ceea ce atrage cel mai mult în textele Mihaelei Alexa este ambiguitatea, mai exact ambiguizarea. Nu ştim cine vorbeşte, cu cine vorbeşte, cine este naratorul, dacă naratorul e subiectiv sau obiectiv, în ce măsură este implicat direct sau indirect în naraţiune. Un text realist? Pagini fantastice? Descrierea fenomenologică a unui traseu oniric?

Fără îndoială că întâlnim în nuvelă toate aceste aspecte şi încă multe altele.

Nu ştiu câte cititoare se vor identifica cu trăirile Karinei, câte ar dori să-i repete destinul, dacă şi-ar dori sau nu o iubire absolută, monogamă, dacă aceste pagini nu sunt şi un strigăt al singurătăţii către ea însăşi, pentru a deveni mai suportabilă. Dar e sigur că aceste trăiri vor fi urmărite mereu cu emoţie şi atenţie.

Finalul este o sinecdocă, simţurile sunt reduse la esenţe, engramele se deduc una din alta: urma roşiatică-eşarfa gri, parfumul:

O durere uşoară la braţul stâng îi îndreptă atenţia spre locul acela. Acolo unde mâna lui, cu degetele acelea lungi, o ţinuse captivă într-o încleştate dureroasă, la fel ca mâna lui. Se uită năucită la ea, încercând să o examineze mai atent. Parfumul lui inconfundabil, care venea chiar din locul de unde o strânsese cu brutalitate, o duse cu gândul la eşarfa gri, care o împiedicase să descopere cine era cel care o tulburase şi îi schimbase viaţa, lăsând în ea o  dâră de parfum.

Acuitatea exacerbată a unui simţ (parfumul) te duce cu gândul la o scriere celebră, cu titlu omonim: Parfumul lui Patrick Suskind.

De altfel, naratoarea are câteva secrete: absenţa unui spaţiu ferm, tradiţional (spaţiul devine unul limită tocmai prin nedeterminare), predilecţia pentru alb-negru, această predilecţie coincizând în imaginar cu perioada filmului mut, în care gesturile sunt mult amplificate, absenţa aproape totală a naraţiunii, ceea ce presează logic şi necesar asupra dialogului şi a descrierii.

Faptul că Mihaela Alexa scrie şi poezie e foarte bine, pentru că o face să fie mai atentă la structurile strânse (proza propriu-zisă e mult mai laxă).

Cred că într-un viitor nu prea îndepărtat, autoarea va scrie şi teatru.

Pledează pentru asta firescul dialogului, abilitatea cu care pune în scenă anumite situaţii dramatice, capacitatea de a-şi surprinde cititorul, valorificare superioară a fiecărui personaj (rolul fiecărui personaj e perfect decupat), o viziune plastică interesantă, uneori chiar inedită.

Sunt convins că viitoarele scrieri ale Mihaelei Alexa vor însemna un important salt calificativ. Primul pas a fost făcut, Clipe fragile fiind superior valoric primului volum.

Lucian Strochi