Iosif Haidu este dependent de pictură ca de un drog puternic, necunoscut multora. Acest drog nu îi produce dereglarea simţurilor, ci, dimpotrivă, o acutizare a lor, ordonându-le sinestezic, dar şi centripet, un fel de ochi care respiră, dacă există aşa ceva.

Haidu a declarat război deschis figurativului, realului, optând pentru o independenţă a culorilor, acestea anulând obiectul, sugrumând deci un univers ce tinde să devină tot mai reificat.

La rândul ei, culoarea îşi pierde şi ea independenţa, învingând un instinct gregar, cel al frunzelor toamna pe o cărare de munte.

Există desigur şi o dominantă, dar ea trebuie văzută ca un bloc sonor, pentru că Haidu este în primul rând un muzician, un compozitor, ce nu scrie note, măsuri sonare, ci îşi acordează lungimile de unde de lumină.

Pictura sa nu desface lumina, eventual prin irizări, ci o comprimă. Suntem într-o metamorfoză îngheţată, într-un moment unic, acela când culoarea este încă detectabilă. Nu e vorba de un instinct gregar, culoarea nu se apără, ascunzându-se printre alte culori, ci îşi păstrează prospeţimea, aşa cu  roşul macului sau albastrul cicorii se întăreşte prin albul margaretei.

Pictura lui Iosif Haidu este una anti discursivă, anti narativă, devenind intens lirică şi, prin vibraţie, dramatică.

Prin urmare, titlurile lucrărilor sunt abstracte, generale, foarte rar individualizante: Peisaj la Slănic, Noapte la Durău. În rest o încercare de cosmicizare a haosului, cuvântul încercând să redea plurivalenţa necesară: Remanenţă(I,II), Cromomorfază (I,II,III), Arhetip (I,II,III), Spaţiu vertical (I,II,III), Monadă (I,II,III), Semn şi spaţiu(I,II,III) (Fereastră I,II). Individualizările sunt rare şi nici atunci închise: Natură statică, Dialog, Toamnă târzie, Arc în spaţiu, Nocturnă, Sonorităţi, Zidiri, Peisaj, Tensiuni spaţiale.

Titlurile sunt însă înşelătoare şi dezvoltările sensurilor poate fi una fractalică.

În Arhetip I recunoaştem o furcă de tors, dar şi un labrys sau o siluetă umană  sau un avion. În toate cazurile e sugerat labirintul. În Monadă I desluşim un triunghi echilateral, dar dinamica  sa  îl poate transforma în  litera de început a tuturor alfabetelor, un A. Cu alte cuvinte, scrierea încearcă să se nască din literă…

Prin Iarnă, profesorul Haidu ne predă o lecţie despre alb. Albul democratizează natura, ascunde obiectele ca într-un joc existenţial, aduce bucuria în suflete, prin contemplare.

Scriam cândva despre pictorul romaşcan: „Iosif Haidu este un eleatic, deci desăvârşindu-şi cu acribie şi tenace opera. O operă de implozie, aparent fără accente spectaculare, dar echilibrată, cucerind prin rafinament şi subtilitate. Pictura şi grafica sa par un eşafodaj savant orchestrat al geometricului refugiat adesea într-o cromatică „construită” cu răbdare de zidar, cărămidă cu cărămidă, pată cu pastă,  având însă vocaţia absolutului temporar. (…)

În realitate pictorul nu oferă nicio şansă spaţiului, înghesuindu-l riemanian, între semn şi sens, iar sensul devine înţeles (în sens nichitian).

Pendulând între o grafică severă, redusă uneori la binomul alb-negru şi o explozie cromatică în care sfâşierea se produce chiar sub ochii tăi, tăietura fiind proaspătă (cu atât mai dramatică), Iosif Haidu are vocaţia unui inventator care şi-ar dori realizarea unui obiect-robot cvasi – universal.

Iosif Haidu practică o pictură intelectualistă operând cu concepte. Când acestea îl copleşesc, după o luptă dramatică, învins, dar nesupus, artistul se refugiază în pictură, aparent umanizându-se, pregătind, sălbatic şi superb, noi orizonturi.”

Ce ar mai fi de adăugat acestor rânduri, peste ani?

În primul rând faptul că artistul a adăugat eleaticului (ca atitudine) un heraclitic  ideatic, o fervoare neobişnuită a idelor plastice.

În timp, fără a nara anecdotic, Iosif Haidu a devenit enigmatic, ezoteric, esenţializat, cultivând ambiguitatea, ca principal procedeu artistic.

Pendularea este acum între non figurativ şi figurativ, pictorul oprindu-se asupra acelui moment când „lucrurile se îngână”.

Paleta cromatică s-a deschis şi ea, deplasarea spre roşu rămânând o amintire, galbenul, culoare imperială dominând tot mai mult un spaţiu cucerit a doua oară.

Ai impresia că pictorul descoperă, prin pictură, valoarea palimpsestului. Culoarea veche, rămasă de cine ştiu când şi cine ştie cum, se răzbună acum, asemenea unei plante care cerşeşte (şi obţine!) lumina. Haidu vede sunetele şi le acordă corespondenţe, asemeni unui Rimbaud care vedea culoarea literelor.

Dar drumul este şi invers: Haidu aude culoarea, cu al nu ştiu câtelea simţ, o traduce şi pentru noi, povestindu-ne coerent şi oarecum prometeic şi proteic.

Aşadar ne aflăm în faţa unui artist aflat într-un echilibru perfect (indiferent, ar spune fizicienii), ajuns la maturitatea vârstei, dar şi a experienţei artistice.

Cred că lui Iosif Haidu i se potriveşte un oximoron; el este un anarhist pios.

Mereu în căutare blagiană, mereu conciliind culori, priviri şi suflete.  Pictorul este  un bun necesar, pentru neliniştea noastră.

Pictura lui Iosif Haidu se priveşte printre gene. Doar atunci devine vizibilă.

Lucian Strochi