Încă foarte tânără, (s-a născut la 10 aprilie 1986 la Roman), ALEXANDRA MAIAKOVSKI (evident un pseudonim!) poate afirma că s-a întâlnit fericit cu destinul.

Spun asta pentru că Alexandra a refuzat istoria (căreia îi dedicase anii 2005-2008) şi a urmat cursurile de licenţă a Universităţii de artă vizuală şi design George Enescu din Iaşi între anii 2009-2012.

Spre sfârşitul anului 2012 şi în continuare, activitatea artistei se împarte în studiul teoretic susţinut, sistematic, (în perioada 2012-2014 şi-a continuat cursurile de masterat a Universităţii de arte din Iaşi, obţinând diploma de masterat,  iar spre sfârşitul anului 2014 a obţinut o bursă de studiu în cadrul programului Erasmus la universitatea de Bellas Artes Pontevedra- Spania, unde se dedică studiului fotografic şi picturii) şi practică, artista dedicându-se în acelaşi timp diferitelor tehnici precum ulei, acuarelă, acrilice, realizând portrete, animale şi nuduri.

Au scris despre ea Gh. A. M. CIOBANU şi Minodora URSACHI, aceasta incluzând-o în cartea album Identităţi artistice la Roman.

A expus în perioada 2005-2016 la Roman (două personale), Iaşi, (nu mai puţin de 12 expoziţii colective!), Bacău (o personală), Suceava, Dublin.

Contactul cu opera ei este unul reconfortant. Pictoriţa a mizat pe valorile clasice, pe figurativ, evitând spectaculoasele, dar irelevantele aventuri ale nonfigurativului, ale atâtor curente cândva la modă, pline de ifose, dar acum jenant de vetuste.

Prin urmare, vom avea un artist atent la valorile Renaşterii, ale barocului, reuşind numeroase nuduri ce pot rivaliza cu cele ale maeştrilor italieni şi mai ales spanioli (Velasquez).

Evitând istoria, Alexandra mitizează, plecând dintr-un mit şi propunând un altul, la fel de generos, de enigmatic şi cu adevărat inedit. LEDA este un asemenea exemplu: o tânără semănând cu artista ne oferă o imagine fantastică, practic o alegorie dintre femeie şi pasăre, o metamorfoză îngheţată în care o pană aminteşte de pasăre, dar accentuează, nu distruge feminitatea. Nudul se sprijină pe o coloană devenind o posibilă cariatidă, dar fără a suporta greutatea unui construcţii. Dar coloana se continuă şi cu un vas antic cu un personaj central şi două păsări enigmatice, având coafura unor egrete.

Câteva lucrări sunt autoportrete, cum ar fi lucrarea intitulată chiar AUTOPORTRET ÎN MEXIC, unde Alexandra apare pe jumătate, într-un gest ambiguu, apărând sau dispărând (de) după o perdea. Într-o altă lucrare, AU NOME DE LA LUNE, Alexandra pozează meditativ şi şăgalnic, fiind însoţită de o oală ţărănească românească, dar şi o planetă, cu cratere pronunţate (poate luna). Numai că pe lună aterizează un fluture enorm. În acest fel avem trei centre de interes: figura pictoriţei prelungită interesant prin curbe line, strălucirea vasului de lut (dar smălţuit) şi acel fluture care îşi caută un loc de refugiu. Să fie luna doar un element de decor şi decorativ?

Aceleaşi probleme le ridică un tablou precum SILVIU. Un tânăr obişnuit, cu câteva podoabe, între care un colier cu un colţi de mistreţ (colţ de plastic, nu de fildeş), un cercel de buza inferioară. În spatele personajului, o sferă enigmatică pe care se odihneşte un păianjen.

CEZAR pare o variantă a tabloului precedent: tot un tânăr, o sferă mai mult ghicită pe care tânărul pare a scrie sau a desena ceva. Dacă luăm în considerare titlul, un imperator vrea să deseneze hotarele lumii. Numai că tânărul ţine în mână o pană de păun…

FIRUL ROŞU pare a fi o trimitere mai clară: pe un pat ornat cu val grecesc, o tânără şi un tânăr se odihnesc, uniţi şi despărţiţi în acelaşi timp: tânărul e întors cu statele, iar tânăra se odihneşte sau doarme pe coapsa bărbatului. Sunt vegheaţi de o pană a unui păsări măiestre. Dar ei sunt traversaţi de un fir roşu, asemenea unei aure. Şi noi putem cred că e vorba de Tezeu şi de Ariadna, cu ghemul ei fermecat.

Această îngemănare de mituri – unul arhicunoscut, altul abia propus –  este o caracteristică a Alexandrei Maiakovski.

SOLSTIŢIU DE IARNĂ este un mit romanic întors: lupoaica este o tânără, un nod întors enigmatic cu spatele, ţinând în mâini un urcior nu ştim dacă plin cu apă sau cu lapte. În stânga şi în dreapta, doi lupi tineri, care răspund sigur la numele de Romulus şi Remus.

Lucian Strochi