CLAUDIA FRANCULESCU SAU PICTURA INTRE DINAMISMUL STATICULUI SI INGHETAREA MISCARII (2)

Nudul apare la Claudia Frânculescu în cele mai inedite ipostaze. Un nud poate fi surprins în plin extaz sau poate în plină criză, realizând ceea ce Charcot numea Marele arc isteric. Alt nud surprinde o tânără biciuită de sublime ploi, ilustrând parcă un poem de tinereţe a Anei Blandiana: Iubesc ploile.

Un nud perfect, unul dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut, reprezintă o tânără blondă, dormind liniştită, cu braţele uşor în lături, atingându-i totuşi capul ca toartele unei amfore.

Tabloul e realizat în racursi, amintind într-un fel de Christosul lui Mantegna, citit de jos în sus, adică de la picioare. Picioarele sunt uşor flexate, ca pentru o rugăciune în vis. Trupul are culoarea alb caolin, virând uşor spre albastru. Asta şi datorită aşternuturilor uşor albăstrii, care se răsfrâng pe trupul ce iradiază frumuseţe şi plenitudine.

Un alt nud apare cochet, întors cu spatele; îşi aranjează cu amândouă mâinile părul. Torsul e de vioară, se pare instrumentul preferat al artistei. Cu o excepţie, un violoncel, şi alte două cu saxofon şi trompetă, toate reprezentările artiştilor cu instrumente sunt cu viori.

Un nud contorsionat, plecat mult spre faţă, căpătând brusc sentimentul ruşinii,  alături de un măr biblic, arată o posibilă istorie a părinţilor primordiali, dar fără Adam.

Alt nud este exotic, aparţinând unei superbe mulatre, adăstând lângă o cascadă, într-un peisaj mirific. Fata respiră forţă, eleganţă şi mândrie. Pe frunte poartă un pandantiv scump, sugerându-se că tânăra este o prinţesă polineziană sau tahitiană. Tabloul Claudiei este mult mai în relief, evitând decorativismul reprezentărilor lui Gauguin.

O altă frumuseţe, de data asta africană, aşteaptă uşor ironică, deloc timidă, să păşească pe teritoriul dragostei.

De fiecare dată Claudia Frânculescu adaugă ceva nou cu fiecare nud.

Iată un nud literalmente dezlănţuit, parcă urmărit din spate de focul Gheenei, cu sâni obraznici şi aflat într-un extaz suprem. Alături, un nud sub o pendulă, reprezentat „en abîme”, realizat doar din curbe generoase.

În fine un nud leneş, senzual, aşteptând provocarea iubirii, cu un deget al mâinii stângi sprijinit pe buze (semn de provocare, de senzualitate, dar şi avertisment, sau prudenţă, oricum complicitate) şi mâna dreaptă formând cu faţa un triunghi echilateral.

Cineva spunea că dansul nu e altceva decât un grup statuar în mişcare. Nu cred în ierarhii între diverse forme ale artei, dar trebuie să fiu de acord că dansul este o sumă a celorlalte arte, însemnând deopotrivă pictură, sculptură, poezie, muzică, teatru, fotografie, cinematografie şi sport. Dar dincolo de toate, dansul apelează la limbajul gestual, acest lucru făcându-l cu adevărat universal.

Claudia Frânculescu a avut inteligenţa de a-şi alege ca subiect dansurile cele mai expresive, focoase, temperamentale, latine: tangoul, flamenco, alături de mişcări de dans clasic, o jumătăţi de vals.

Iată câteva din secvenţele surprinse în tablourile sale: un viitor dans, în care sărutul este o pecete şi o promisiune; un început de dans, unde linia picioarelor alcătuieşte alfabetul dragostei, într-o inedită sinecdocă (sunt pictate numai picioarele dansatorilor); într-o altă secvenţă, dansatorii înlănţuiţi, ea încercând extazul, el protejându-l; o cântăreaţă la saxofon, ce se trădează a fi o dansatoare, întrucât piciorul stâng are mişcarea specifică dansului clasic, talpa piciorului  devenind punctiformă; o dansatoare singură, la început de voltă, mâinile şi degetele au placat în dans şi urmează torsiunea corpului; o dansatoare îngenunchiată în dragoste, dansatorul susţinând-o, cei doi fiind cu privirile „legate”; o „poză” romantică între o dansatoare amintind de celebra Rita Hayworth şi de un dansator semănând cu…Rudolf Valentino; o dansatoare şi un violoncelist, ea, pe poante, citind inclinată o partitură inexistentă; un superb portret cu evantai, al unei posibile dansatoare, oricum privirea intens melancolică a fetei indicând un moment de repaus al trupului; un diptic vertical în care interesează poza de final cu şpagatul obligatoriu, dar şi o mişcare surprinsă într-o maximă amplitudine; un cuplu de dansatori încercând o unitate androginică; un tablou al liniilor oblice, nicio linie nu e verticală sau orizontală în tablou, de aici şi un extraordinar dinamism al celor doi dansatori; un dans în care cei doi poartă veşminte de aceeaşi culoare, iar dansatoarea devine, prin mână, trup şi picior, un semicerc.

Claudia Frânculescu şi-a ales ca supratemă corpul uman. O interesează în primul rând femeia, dar a pictat şi admirabile portrete de copii; bărbaţii sunt mai rari, joacă cel mult rol de antagonist. Doar în unele cazuri, bărbatul apare singur, dar atunci portretul apare caricaturizat: de clovn sau de personaj malefic, probabil un vampir. Există însă şi o excepţie, magnifică: un Iisus, amintind de personajul omonim interpretat de Robert Powell din Iisus din Nazaret al lui Franco Zeffirelli: în tabloul Claudiei, deşi are fruntea „coronată” cu spini, Iisus respiră forţă, dârzenie, hotărâre, asumare a unui destin fast pentru întreaga omenire; doar ochii sunt trişti înălţându-se la „steaua singurătăţii”. E un tablou care ar converti la creştinism chiar un ateu.

Femeia apare în toate ipostazele: într-o lucrare prinzându-şi cochet un cercel al urechea stângă cu amândouă mâinile; într-un tablou pozează într-o turcoaică purtând chiar turban, apărat din nou cu ambele mâini.

O femeie se transformă într-o pasăre sau invers ca într-un mit elen sau ca în Lebedele lui Hans Christian Andersen. Metamorfoza e îngheţată, tabloul este de o plasticitate remarcabilă.

Într-o pictură, o tânără ţine tor cu ambele mâini o candelă aprinsă, intrată în dialog cu strălucirea ochilor şi cu trandafiri noptatici, albi, dar aproape fosforescenţi, părând globuri dintr-un pom de Crăciun.

Într-unul dintre cele mai frumoase portrete, o femeie cu ochii închişi îşi ascunde emoţiile în spatele unui evantai, probând un joc de lumini impresionant, pe faţa şi pe gâtul tinerei apar umbrele traforate ale evantaiului.

Un tablou enigmatic reprezintă o matroană, o femeie în aşteptare, cu un papagal pe mâna stângă.

Claudia Frânculescu ştia să dialogheze cu privitorul cu ajutorul mâinilor, asemenea unei dansatoare. Mâna nu mai e gestuală, ci paraverbală.

Claudia Frânculescu este o maestră a portretului. Viu, dinamic, expresiv, admirabil tratat din punct de vedere psihologic şi artistul, portretul nu are nevoie de fundaluri mai mult sau mai puţin decorative, de scenografii savante. Îşi este suficient sieşi.

Paradoxul picturii Claudiei Frânculescu îmi pare a fi acesta: artiste reuşeşte să dinamizeze staticul şi să îngheţe mişcarea, într-o expresie ce se apropie de rigoarea unei electrocardiograme. Sau a unui seismografii. Dacă un Henri de Toulouse Lautrec surprindea dansatoare, mediul cabaretelor, Claudia Frânculescu pictează dansul. Cu aceeaşi bucurie, cu aceeaşi senzualitate.

Lucian Strochi