Un inedit omagiu adus artei prin ricoşeu ne propune artista plastică Elena Morozan în holul central al Grand Hotelului Central Plaza din Piatra Neamţ.

Cu ocazia împlinirii a 140 de ani de la naşterea sculptorului român Constantin Brâncuşi, artista a venit cu o personală în care peste 30 de lucrări din 41 (18 uleiuri şi 23 de acuarele şi grafică) erau dedicate sculptorului.

La această propunere plastică s-au adăugat şi versurile despre Brâncuşi recitate cu patos reţinut, dar cu atât mai tulburător, de către actriţa Nora Covali.

Expoziţia se intitulează sugestiv Dor de Brâncuşi şi Elena Morozan preia câteva dintre cele mai cunoscute amprente artistice ale sculptorului, transformându-le în engrame: pasărea măiastră, clepsidra, coloana infinitului, poarta sărutului, sărutul, domnişoara Pogany. Aceste engrame la vom găsi în aproape toate lucrurile, uneori savant orchestrate şi inedit aranjate.

Reprezentările par fidele şi chiar sunt, numai că pictoriţa modifică semnificaţiile şi desigur decorul.

Coloana infinitului ajunge în mijlocul unei pădurii devenind un arbore al vieţii, un arbore cosmic, un arbore gânditor, căci clepsidrele coloanei devin vertebre.

Tot coloana apare ca fiind înclinată şi în aceste fel, mai umană, parcă o ilustrare a versurilor: „ei vin să îndrepte/să culce/făpturile noastre piezişe”.

Nu suntem târâtoare precum animalele, nici verticali precum zeii, ci oblici, piezişi, ca oamenii. Apare o piatră care se trezeşte, altfel spus o statuie în devenire.

Peste clepsidre plutesc asemenea unor monere şi monade, sfere. Apare astfel un alt alfabet, secund, al mirării, în care „i” nu este cea mai închisă vocală, cu cea mai deschisă.

Foarte rar, tablouri relativ independente faţă de tema autoimpusă cum ar fi o lucrare ce aminteşte celebrul tablou al lui Seurat „Circul”.

Trebuie spus şi că artista se află la prima sa personală, că a fost eleva pictorilor Arcadie Răileanu şi Radu Macovei şi că a înţeles profund semnificaţiile latente ale artei.

Există însă şi câteva peisaje hibernale, în care paradoxal, albul nu apropie, ca la marii maeştri italieni sau spanioli al Renaşterii, ci îndepărtează. După cum culorile întunecate, plumburii, griuri grele apropie de noi subiectul, umanizându-l.

Artista transformă subtema în supratemă, astfel încât marea temă a dragostei să rămână întreagă. Pentru că Brâncuşi a iubit în egală măsură femeile, de la Margit Pogany la Maria Tănase, de la spălătorese la baronese, de la englezoaice la neozeelandeze.

Arta a câştigat pentru că artistul a dăruit fiecărei iubiri cel puţin câte o lucrare.

Elena Morozan stăpâneşte bine desenul şi compoziţia.

Culoarea este parcimonios distribuită, aşa încât tablourile sunt reuşite certe.

Dar poate cel mai important lucru este demonstraţia implicită a artistei că arta nu are îngrădiri formale, că artele sunt complementare, că limbajul plastic este universal, că  monumentalul poate deveni miniatural, că totul poate fi reprezentat şi prin epură.

Desigur putem vedea în sărutul brâncuşian preluat inspirat de artistă o expresia plastică şi practică a mitului androginic.

După cum tot androginic este şi celebrul Sărut al lui Gustav Klimt.

Poarta sărutului poate fi şi o poartă de intrare în cetatea dragostei, dar şi un arc de triumf sau o celebrare a unei Uniri a poporului român.

Pentru că iubirile lui Brâncuşi nu erau doar femei, ci şi dorul de glie, dragostea faţă de strămoşi. E un mesaj pe care l-a înţeles foarte bine artista din Piatra Neamţ.

Lucian Strochi