Ovidiu Cărpuşor pare  să interzică orice prejudecată.

L-ai crede un eleatic, apolinic, visând şi vizând perfecţiunea, căutând turnul ideal, casa ideală, porţile ideale, oraşul ideal, burgul –cum îi place să spună.

L-ai crede heraclitic, dionisiac, permanent nemulţumit de tehnica aleasă, de linii, de culori, de compoziţii. Sufletul său este într-o veşnică, fertilă căutare.

L-ai crede un citadin: el singur a croit din liniile şi culorile sale un Ierusalim cromatic, cetatea ideală, polisul.

E sedus de mişcare, de principiul „viermuirii” cum ar spune un ilustru antropolog al culturii. Are nevoie de băi de mulţime, el care nu lasă să treacă prin tablourile sale nici un călător, străin, rătăcit sau localnic.

Lucrează direct simplu, pictura lui privindu-te drept în ochi.

Dar acelaşi Ovidiu Cărpuşor este un maestru al limbajului gestual şi pentru aceasta foloseşte măşti veneţiene. Expresia pare aceeaşi, dar dinamica sentimentului şi/sau a sufletului e dată de uşoare unduiri ale trupului, de uşoare înclinări ale capului. Masca ascunde, dar şi trădează şi prima trădare este cea faţă de însuşi artistul care a croit-o.

Ştie că orice pictor mare tinde spre o paletă monocromă şi aparent se conformează, refugiindu-se chiar în ceea ce îndeobşte numim grafică.

Numai că, pentru Cărpuşor, grafica trebuie înţeleasă aproape etimologic, de la grecescul grafein (a scrie). El scrie şi descrie linia, dar cel mai adesea o răzuieşte, aşa cum ai răzui un loz câştigător. Şi ea, imaginea, apare proaspătă, zveltă, clară,  deloc tremurată.

Ovidiu Cărpuşor a învăţat geometria secretă a pictorilor: unghiul drept, care lipseşte naturii naturata, e al omului. Curba e a lui Dumnezeu.

Dar pictorul mai adaugă două elemente: unghiul ascuţit – care este al diavolului – şi concilierea dintre unghiuri şi curbe. Iată, în După ziduri avem cinci unghiuri drepte şi cinci curbe, semn de împăcare. Dar pictorul mai realizează un lucru inedit, interesant, e drept mai greu vizibil: suprapune imaginile, le deformează până când obţine simboluri noi: Strada sforii devine astfel o clepsidră.

Un procedeu, provenit dintr-o figură de stil, devine la Cărpuşor sinecdoca. În Cetatea Râşnovului apare un zid singuratic, stingher, undeva în dreapta. Da, dar zidul este engrama unei cetăţi. Alteori, figurile glisează, aşa încât Turnul alb, poate deveni o navă de croazieră. Poarta Ecaterina pare un colţ de castel medieval, cu domniţe şi paji, cu siluete adăstând. Şi înţelegem că pictorul le-a îngheţat într-o metaforă, într-o metamorfoză, într-un vis cu iz de poveste. Piaţa sfatului devine o piramidă, un muşuroi, oamenii fără identitate, încercând să ocupe alveole ca într-un peisaj dantesc. Castelul Bran pare a răsări din valuri, ca dintr-un mit, o Atlantidă cu o altă poveste decât cea clasică.

Treptat linia cedează culorii şi pastelul permite asemenea treceri. Sighişoara devine enigmatică, dar şi scenografia unei piese romantice. După ziduri, neavând nicio dreaptă, certifică virtuozitatea artistului, după cum, albă, poate ninsă, Biserica Neagră îşi permite un moment de neîngăduită tandreţe cu noi şi cu ea însăşi. Biserica fortificată de la Cisnădioara este în intimitatea capodoperei: patru coloane corintice care se frâng în arce romane, păzind o uşă medievală. Istoria se comprimă, pare a fi formată din reziduuri liliale, comode pentru analepsele noastre. Aradul, solemn şi nocturn, are eleganţa, dar şi masivitatea Capitoliului…

Dar adevărata surpriză o constituie uleiurile. Parcă economicos în grafică şi pastel, artistul devine acum generos, concurând culorile toamnei, aşa încât un zid pare un drum acoperit cu frunze arse.

Un turn din Mediaş e un vârf de lance înroşit în foc, Poarta Ecaterina pare o livadă înflorită, iar Piaţa Sfatului se deschide brusc, într-o panoramă dureroasă, de sorginte impresionistă.

În Sighişoara, culoarea redevine lumină, iar Biertanul un gâtlej de balaur, o intrare într-un labirint concentric. Tehnica este o privire mereu „en abîme” şi număr nouă intrări, nouă vămi, dar şi nouă peceţi.

Alba Iulia pare o gemă, iar Piaţa Huet din Sibiu  o intrare în misterele celor 1001 de nopţi, la fel ca şi Pasajul scărilor sau Rupea. Timişoara este o operă sculpturală, mai exact de orfevrărie, iar Strada Sforii, văzută de artist ca o perpetuă provocare, devine laitmotivul, nucleul de condensare al operelor sale plastice.

Sunt curios, după această „primblare” prin burguri transilvane, cum ar arăta o Moldovă surprinsă de artist.

În primul rând Romanul ce este pentru artist un genius loci, dar şi Iaşul, Suceava, Piatra-Neamţ, Botoşani, Rădăuţi, Bârlad, Bacău etc.

Sau pictorul exilat voluntar în hăţişuri şi adâncimile Deltei…

Ovidiu Cărpuşor descompune lumina făcând-o spectrală, pictează, apoi recompune lumina, ca într-un basm, făcându-ne să credem că nu a avut loc nicio minune.

Acest sentiment al firescului este paradoxal, neliniştitor, provocator.

Scriitura artistului este sigură, unică, inconfundabilă şi pare a nu fi de origine terestră.

Prof. dr. Lucian Strochi