Elisabeta Vartic a debutat editorial în 1979 într-o plachetă de doar 16 pagini (cu coperţi cu tot!), dar sub auspiciile a nu mai puţin de trei instanţe: Comitetul de cultură şi educaţie socialistă al judeţului Botoşani, Centrul judeţean de îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă şi Festivalul naţional Cîntarea României ediţia a II-a.

Mai relevanţi sunt lectorii: Lucian Valea şi Dumitru Lavric.

Titlul opului este neconcludent, dar în spiritul vremii: La ţărmul cuvîntului (Theodor Neculuţă avea un volum cu un titlu şi mai tranşant: Spre  ţărmul dreptăţii.). Poeta scria versuri în manieră blagiană (Blaga, cel din Mirabila sămânţă): Cuvintele, /seminţe de suflet sînt/din carre se-nalţă culoarea privirilor,/zîmbetul/ şi caldă atingerea mîinii.//Laudă lor,/celor care nu se sfiesc să adaste-odrăslirea…/…/Cuvintele ca nişte boabe de grîu –lanuri de gînd etc. Pământul trebuia să fie …rotund ca o pîine./noi îi spunem ţară sau dor/ şi ştim că de strămoşi el a fost plămădit,/din trupul şi sângele lor./…/ Străbunii s-au schimbat în pîine şi vin/ acolo, sub rădăcinile ierbii, amare. (Dacă tovarăşii de la cenzură ar fi auzit de Iisus, cu siguranţă nu am fi citit aceste versuri!).

În Vitraliu (titlu necenzurat!), Sămânţa creşte-n patrie, curgând/spre umede vitralii de lumină… şi ceva mai departe: Mi-e sufletul un cântec, ca o luptă/pe drumul  drept şi fără şovăire/ sămînţa vremii creşte ne-ntreruptă / într-un copac rotund numit: IUBIRE. În Întruchipare versurile sunt „conformiste”: Chipul tău, patrie/ are forma mîinilor mele, /fiorul lumina şi neodihna/păsării lui Brâncuşi.

Sadoveanu este o replică palidă la Sadoveanu lui Nicolae Labiş.

Al doilea volum al poetei, apărut patru ani mai târziu, la editura Junimea, schimba total registrul şi tonul.

Volumul se numeşte De vorbă cu Menosyne şi a beneficiat de un juriu competent (Constantin Ciopraga, Andi Andrieş, Doina Florea-Ciornei, Daniel Dimitriu, Gheorghe Drăgan şi Nicolae Turtureanu). Nu se putea debuta în volum decât prin concurs!

Volumul relevă un eu liric puternic introspect şi concesiv, iar optimismului solar din volumul precedent o un ton elegiac, adesea atingând vibraţiile tragicului. Şi timpul nu mai e acelaşi: prezentului ardent i se opune un trecut mitic, în care apar pe lângă Mnemosyne, Euridice, Elizee, Caron, Fecioara blestemată, Ulysse sau Ieronim. Grecia îi apare, nu solară ca aceea a lui Holderlin de exemplu, ci profundă, adâncă, chiar întunecată, contrazicându-se astfel geografia fizică, nu şi cea lirică.

Curios poate, ultimul volum din plachetă Soare şi somn, în amintire este reluat în următorul volum ca o piatră de hotar.

N-aş fi remarcat acest lucru dacă poemul nu ar fi fost cel mai izbutit din primul volum, devenit firesc un poem între alte poeme în al doilea volum.

În poemul ce dă titlul celui de al doilea volum, se simte o cu totul altă atitudine şi amplitudine: Ce reci şi depărtate ţi-s mâinile/prin care mă treci în somn, iubite// Şi răsuflarea gurii tale îngheţată e/ca şi cum ai călători prin  Elizee. Trecutul se poate personifica în Euridice, iar poeta în Orfeu (interesant chiasm!): Şi mergem aşa, unul după altul,/de-o viaţă/(Cînd se va sfîrşi, oare, drumul acesta?). Deschid o poartă, închid o poartă, încalec pe-o apă, alunec pe-o stea, (alt chiasm!) /desigur, tu mergi cuminte în urma mea, tu, cîine credincios, trecutul meu, Euridice! Peisajul, odinioară văzut retoric, e acum unul interior: Având în noi munţii/ca o presimţire/a morţii,/ca o atingere/ a eternităţii/devenim arbori,/ ne regăsim vechea fire… Cuvintelor, văzute sacru în primul volum li se opun altfel de cuvinte acum: Ai tulburat liniştea aerului meu cu vorbele tale,/parcă erau broaşte, aşa orăcăiau cuvintele;

Dacă  în primul volum „noi” era un „eu” exacerbat, retoric, chiar vindicativ, proletar, acum „noi” devine o expresie a singularului, a unui „tu” prelungit, individualizat: Noi femeile suntem nişte figuri de ceară, alge ni se răsfiră-n plete ca şerpi castanii. Noi femeile visăm lucruri ciudate: jinduim după copaci trandafirii/şi după cîntec de lebădă.

Temele acestui volum sunt timpul, iubirea şi desigur, vectorial, memoria. Mnemosyne a fost una dintre titanide, fiică a lui Uranus şi  a Gaiei. Din iubirea ei cu Zeus s-au născut cele nouă muze. Deloc întâmplător, Mnemosyne personifică memoria. Poeta propune un recurs împotriva memoriei: Nu e bine să ai/memoria zilelor tale,/ a nopţilor/ Amintirile sunt/case de păianjen,/ele trebuie vînate şi ucise mereu/chiar dacă înfloresc la loc…Amintirile pot fi ucigaşe: Aici nu pătrunde lumina decât arar,/aici înfloresc numai amintirile;/muzica lor e o cădere ameţitoare de polen/ce-mi acoperă ochii, gura, sufletul… Numai iubirea poate salva amintirea şi implicit timpul: Aminteşte-ţi că sunt/rotunjita umbră a calului din vis,/veriga esenţială din lanţul prin care/lumea ta în armonie se leagă/de mine, cu un strigăt!  Elisabeta Vartic demitizează şi remitizează: Ulysse nu s-a mai întors viu în Ithaca!/ El l-am văzut pe învingătorul învins,/avea ochii închişi, pe pleoape doi nuferi /cînd l-au scos, mort, la ţărm/rechinii îl mîngîiau cu botul/şi el dormea somnul morţii;/ îi murise tărîmul. /(Penelopei îi putrezea între degete pînza)/dorul de ţărm îi murise în trup / şi el atârna fără vlagă,fără dorinţă/ca o imensă alcătuire de fum şi lut… Un frumos poem de dragoste este Zidire, care merită citat în întregime, în care poeta apare şi în postura Anei lui Manole: Dragostea mea, lumina mea, înşelăciune,/caldă culoare, nefiinţă pură!/Genunchiul meu se-ndoaie, se desdoaie/în alergare, stranie făptură!//Galop în timp, starea pe loc în urmă,/roiesc mari gînduri, albă viscolire/de fluturi morţi, în zarea frunţii mele/şi creşte, din genune grea zidire…//Jertfă a sîngelui, de zid robită/cutreier nopţile prin săli de frig/Dragostea mea, lumina mea, înşelăciune/te strig mereu, pe cine oare strig?…

Al treilea volum, intitulat Loc pentru inimă a apărut în 2013, la editura Princeps Media din Iaşi, la o distanţă de treizeci de ani (2013) ne arată un poet deplin format, sigur pe mijloacele de expresie, ingenios, fără ezitări, cu multe propuneri inedite de imaginar poetic. Volumul debutează cu o  Invocaţie, dar exclamaţia retorică este cu surdină, cam în felul în care scria Alexandru A. Philippide atunci când afirma: M-atârn de tine, Poezie/ca un copil de poala mumii. Replica peste ani a poetei este la fel de inspirată: Eşti mai aproape, Poezie/decât  mi-e sufletul de trup/când blânda fiară, Disperarea,/mă paşte greu, cu ochi de lup.

Ne aflăm în faţa unei hipersensibilităţi, dincolo de senzorial: Umblă încet să nu trezeşti lucrurile – / Şi ele pot ţipa de atâta prezenţă,

Şi în acest volum, timpul este o temă majoră: Izvorul din care venim/păstrează o piatră veninoasă în el/ şi clipa,/uneori clipa trebuie ucisă / cum ucizi depărtarea cu un sărut…

Acum însă poeta devine complicea unui alter ego, ce îi permite un dialog cu sinele: Şi să mă odihnesc de mine însămi/până la răsăritul soarelui.

Lucian Strochi