O parabolă interesantă, derivată dintr-un cunoscut  text kafkian este Rost:

Dincolo de zid: zidul/dincolo de zidul acesta: zidul zidului,/dincolo de zidul zidului: alt zid/dincolo de alt zid:/mai multe ziduri laolaltă…//şi numărătoarea creşte, se complică/are un rost –

Timpul capătă uneori o concreteţe halucinantă: părinţii cerneau făina anilor în albie,/viermii creşteau în carnea poamelor roşii. //Am sosit –în urma mea toate himerele se culcaseră/blând, pe cozile lor ca şopârlele.

Penelopa nu mai ţese fire care să fie destrămate noapte, ci cuvinte. Pedeapsa e oarecum aşteptată: Şi-am început să ţes pânza cuvintelor/şi-am început să-nălbesc de aşteptare…

Elisabetei îi reuşesc poemele replică, opera sa fiind însă independentă de tiparul originar, cum sunt aceste versuri ce amintesc de mistreţul cu colţi de argint al lui Ştefan Aug. Doinaş:

Precum colţii mistreţului/înfipţi/ în sunetul cornului de vânătoare//rana cărnii de suflet /e o idee cu aripi.

Iată şi ecouri din Romulus Vulpescu şi Nichita Stănescu, nu lipsite de paradox şi  inventivitate:

Asistăm tăcuţi la propria moarte/noi înşine invitaţi la prohod -/mai sădim un copac, mai scriem o carte/până când ne trece starea de rod.

Sau din Marin Sorescu: Opririle noastre sunt semnul înfrângerii/de aceea mai mult alergăm/cu trupul greu apăsat de poveri, ca bătrânul/purtând cerul pe umeri…

Alteori chiar titlul poemului apare uşor calchiat: Ochiul tău de piatră verde/clătinându-şi apa-n două/când privit intens nu-şi pierde/zborul flăcării de rouă/…/ca un zbor umil de fluture,/calmă zbatere de-o clipă/ochiul vreau de ochi să-l scutur,/zborul tragic, de aripă… (La umbra duhului de floare)

Uneori Elisabeta Vartic redevine, ca în volumele precedente, blagiană: Poate–ntr-o zi /vom renaşte în zborul de pasăre/ce-ntr-o sămânţă, ca într-un vis al Cuvântului,/ amintindu-ne unica, adevărata noastră geneză…

Sunt versuri în care poeta desluşeşte ceva din misterul dragostei: Tu nu mai eşti îndrăgostită,/tu nu mai poţi iubi, femeie!/atâta doar tu eşti: ispită/şi-nsingurata lumii cheie/…/şi-ntr-o aprinsă cavalcadă/să o condamni apoi să steie:/să-ţi crească aripi de zăpadă/şi să mai poţi iubi, femeie! Sau: Poate nicăieri altundeva nu doare/aerul, mai mult/decât îmbrăţişarea/cu un ţărm de mare… sau: E o fărâmă de nemurire/ în ceea ce spui – şi încă: Preafericită tristeţe, frumoasă/ ca un trandafir înzăuat

Descrierea interioară, tiparul psihosomatic este admirabil surprins: Azi nu seamăn cu mine/cea pătată de manuscrise…/cum îţi colorezi cu cireşe/degetele copilăriei/aşa îţi joci la ruletă destinul. Vartic nu se fereşte şi de gesturile largi, demiurgice, scriind o poezie care aminteşte de Walt Whitman cel din Fire de iarbă sau de Ion Gheorghe:

„Eu sunt iarba, lăsaţi-mă să lucrez”/vifor, surpare şi citadelă,/verdele ploii în risipire,/corabia cu o singură velă.

Dar este şi feminină precum Ana Blandiana care invoca ploile:

Aş vrea să am mâini frumoase, subţiri,/să fiu mai frumoasă ca soarele,/pentru iubitul pe care îl pierd acum/aşa cum îşi pierde pădurea izvoarele//degeaba sun o pasăre, ori un ultim zbor –timpul creşte în ornic şi eu am murit/în muzica lui, în ochii lui –ca o pădure tăiată, vara, în floare,/ ca o pădure tăiată…

În acest volum apar şi versuri lapidare, aforistice: poemul:/ timp concentrat ca lumina în  vitralii/se scufundă/în apele prime/ ale facerii.

Dar de cele mai multe ori, poeta se desprinde de orice model, scriind versuri precum acestea:

O, niciodată nu mai fi-vom/atât de tineri şi albaştri/ca duhul florii născătoare/de sentimente străvezii,/în roua ierbii ce ascunde/şi plânsete li bucurii/noi vom zbura spre cerul nostru/ ca-ntr-o explozie de aştri. Sau: Fiinţa mea e făcută din carne şi oase,/undeva e sufletul – care seamănă cu un scut./dacă o parte din mine se sfâşie, sufletul coase/tot ce s-a rupt – şi devine început.//Fiinţa mea se abureşte ca o fereastră/ de bucurie, ca buclele unui îndrăgostit /când tu desenezi, ca pe o sferă, casa noastră,/conturând ce mai e de dorit, de lovit… sau: Eu nu mai cred în tine, zână/preabună care m-ai proscris,/azi ştiu că totul e minciună/chiar  şi unealta care-a scris…  şi încă: Ca o săgeată ţâşneşte /pasărea /cu orizont cu tot,/ cântecul ei/naşte apa-n fântâni// sufletul: o înşiruire de stări,/nişte trepte/coborâtoare-n adânc – /şi fântâna îşi suie/în cer, tânjirea…

                Ieronim este un nume destul de des invocat în literatură. Îl găsim în Cezara lui Mihai Eminescu, în Către Ieronim de Ileana Mălăncioiu. Deşi a dat prin nume mai mulţi sfinţi, cred că numele este folosit pentru semnificaţia sa, Ieronim venind din grecescul hieronymus care, la rândul său, e compus din hieros (sfânt) şi  onoma (nume), prin urmare semnificaţia este de nume sfânt. Prin iubire, orice iubit devine Ieronim: Urmele tale, Ieronim, sunt străvezii/abia cunoşti în ele rostirea/câţi munţi ai lăsat sub paşi, câte stepe?/vinovăţia de a iubi cât o clipă de nemurire.// Viclean şi iubit, timpul, stâlp de lumină,/te-nchide în mine ca-ntr-o casă, Ieronim,/hai împreună în insula lui Euthanasius/cu umbrele noastre libere să ne-ntâlnim.

De multe ori, poezia Elisabetei Vartic atinge amplitudini neobişnuite, ceea ce saltă mult valoric întregul volum: E aşa, ca o lungă durere/din care dispare culoarea. Rămâne searbădă, rece/dar viorie pe alocuri, ca floarea. Sau: Duhul ploii s-a trezit în tine/ca-ntr-o casă părăsită de pereţi;/cântă ciocli-n grele stamine/ poleind arsura din scaieţi. Sau: Totdeauna înţelept doar cu sine,/ochiul meu lăuntric nu mai /e demn/ de transparenta înfăţişare/ a lutului izvoditor de seminţe/ori a văzduhului senin, cu corbi;

                În poezie totul e posibil, inclusiv metamorfoza:  Când vei pleca, o-nţeleaptă pornire/îmi spune că te vei preschimba în cireş/amar la trup şi la fire,/departe de arborii deşi.

Poeta a ajuns la o lapidaritate şi esenţializare asiatice cum se vede şi în acest Haiku:

O femeie roşie pe zăpadă/se înalţă încet./copacul tăiat în urma ei/în cer/a înflorit…

Dar livrescul poeziei Elisabetei Vartic nu îi anulează, ci, dimpotrivă, îi potenţează versurile dedicate fiului: Tu vei veni într-o seară de vară,/o dată cu stelele, o dată cu luna,/cu lacrimi în glas, mama şi buna/vor porunci dimineţii s-apară/…/Te iubim de pe-acum şi ni-i grea aşteptarea,/ vrem să fii chipul sfânt al luminii;/ştim că atunci curcubeul va fi zarea/şi-n alb se vor înveşmânta crinii.

Sau părinţilor: Şi v-am cântat a nenuntire/şi-am plâns de-atâta nenoroc/voi aţi plutit într-o neştire/şi v-aţi mutat într-un alt loc// Un galben lut v-a tras în sânu-i/şi v-a-ngropat în el cu tot./O, cum aş vrea un arc să mânui/ca dintre umbre să vă scot!

Loc în inimă are un loc în inima tuturor iubitorilor de poezie. Sensibilă, rafinată, cerând complicitatea cititorilor, poezia de astăzi a Elisabetei Vartic se cere mai des comentată şi editată.

 

Lucian Strochi