Nemţeană prin naştere (s-a născut la 1 martie 1956 la Bozienii de Jos), Monica D. Carp este romaşcană prin reşedinţă şi activitate. A absolvit Facultatea de Arte plastice, Decorative şi Design, specializarea pictură, Universitatea de Arte George Enescu – Iaşi. Are studii doctorale la   aceeaşi universitate, titlul tezei de doctorat fiind Simboluri din arta populară şi artă creştină-ortodoxă integrate în pictură, îndrumător prof. dr. Dimitrie Gavrilean. Activitatea profesională se întinde pe trei decenii, artista debutând în 1986 la Sala Ateneu din Bacău, ultimele, din 2016, fiind la Muzeul de Artă din Roman şi Piatra Neamţ. Are peste 20 de expoziţii personale, la Roman (Muzeul de Artă: 1987, 1992, 1997, 1999, 2002, 2016, Casa Armatei, 1998), Piatra Neamţ (Galeria Lascăr Vorel (2004, 2010, 2012),  Muzeul de Artă (2016), Muzeul de Istorie (2003)), Bacău (Sala Ateneu, 1986), Galeriile Alfa (2005), Complexul muzeal Iulian Antonescu (2015), Centrul internaţional George Apostu (2000), Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu, (2004), Hanu Ancuţei (2001), Iaşi Galeriile Bibliotecii Gheorghe Asachi, Palatul Culturii (2004, 2005). A participat la diverse expoziţii colective şi de grup organizate în oraşele: Iaşi, Roman, Piteşti, Botoşani, Bârlad, Suceava, Bucureşti.

O asemenea activitate bogată a fost răsplătită, firesc, cu multe Premii, Diplome de excelentă, Diplome de originalitate, Diplome de Merit, trofee, naţionale şi internaţionale.

A participat la peste douăzeci de Simpozioane şi Sesiuni de Comunicări Ştiinţifice din Timişoara, Iaşi, Roman, Bacău, Chişinău, cu referate şi comunicări, de diverse teme referitoare la personalităţile voievodale româneşti, la arta populară şi simbolurile ei, la tradiţiile şi obiceiurile   româneşti legate de momentele importante ale vieţii, precum naşterea, botezul, căsătoria, la simbolul popular al horei, la pictura naivă românească.

Debutul artistei părea destul de neconcludent, sub influenţa unor artişti precum Picasso, Dali,  Yves Tanguy sau chiar Henri Matisse (Dansatoarea), a măştilor africane (Meditaţie). Din fericire artista a „năpârlit” repede, devenind un artist inventiv, inteligent şi inspirat. A descoperit valoarea plastică şi chiar muzicală a repetiţiei, a refrenului, a laitmotivului, propunând Stilizări florale, laleaua ajungând capul de serie sinonimică al florilor (Simfonia lalelelor). Treptat, artista a adâncit cercetarea şi activitatea plastică spre trei zone: prima  – cea a runelor, a simbolurilor, a scrisului, al pisaniei, al engramelor; a doua – cea a simbolurilor sacre, a crucii, a însemnelor creştine şi o a treia – o plonjare în straturile celei mai adânci ale unei spiritualităţi populare, revărsat, diacronic şi sincronic, în destin. Aici îşi găsesc locul arborele vieţii, pasărea, scoarţa, dar mai ales hora, – cerc ce include momentele astrale ale omului: naşterea, botezul, căsătoria (nunta) şi moartea. Trecerea dintre zone se face firesc, un acelaşi simbol putând fi deopotrivă sacru şi profan.

Dar ceea ce impresionează la artistă este un anume umor, de cea mai bună calitate, duios, lilial, complice.

În Foaia de zestre apar ca în acei oameni – sandwich interbelici ce popularizau ştiri din ziare, înscrisuri pe trupurile viitoarelor mirese (şapte la număr, cu profiluri şi profile extrem de diverse: o tânără are ca zestre 1 car cu voi, 4 vaci, 50 de oi, 2 viţei, 1 hectar de livadă, 2 hectare de pământ arabil şi ½  hectar de fâneaţă. Un inventar, un răboj, o carte de vizită, totul la vedere, mai puţin sufletul. Pe alte scoarţe apar şi mieii, găinile, raţele, curcile, gâştele, pe alta inventarul casnic scoarţe, perine. Prima fată, cea din stânga, a scris pe scoarţă doar un singur cuvânt repetat obsesiv:  horă, horă, horă, semn că pentru ea viaţa înseamnă în primul rând petreceri, dans, sărbătoare.

În Colaj ţesătură populară  sunt prezentate cinci scoarţe, dintre care trei au încrustate linguri de lemn, ca un fel de basorelief.  O cină de taină văzută parcă dintr-o dronă, dar şi un anume umor trist: lingurile nu ajung pentru toate mesele. Interpretate altfel lingurile de lemn sunt fuşteiele unei scări care urcă până la cer. Sacru şi profan  în acelaşi timp. Lucrurile par de o simplitate dezarmantă. În realitate ar trebui să fim atenţi şi la valorile simbolice ale numerelor: în primul tablou a vorba de şapte fete. Şapte e cifra iniţierii.  Suntem avertizaţi că viitoarele mirese sunt deja iniţiate. Nu neapărat fizic, dar e clar că au învăţat bine  şcoala vieţii şi că fericirea trece mai întâi prin ograda omului bogat. În al doilea tablou, scoarţele sunt un număr de cinci. Dar cinci e cifra actului, a atmanului şi  atunci înţelegem că bucatele urmează să sosească doar pentru unii.

Lucian Strochi